“SUNT UN ADMIRATOR (ENTUZIAST) AL ROMANELOR GROAPA ȘI SÃPTÃMÂNA NEBUNILOR”




- Ce înseamnă o zi, o zi obișnuită din existența dv. de acum?
- Înseamnă o luptă cu trupul și cu mintea. Trupul, din ce în ce mai acaparator, mai neobrăzat, se tânguie, se cere îngrijit, răsfățat. Trebuie să-l disciplinez, să-l țin în frâu, să-i dau peste nas. (îngrijindu-l totuși, că e tare nevolnic.) Mintea, brusc înzestrată cu o memorie fenomenală, îmi amintește absolut toate relele, prostiile, meschinăriile, păcatele ce am săvârșit. Îmi descoperă în fiece zi altele. Nu-i rău (Ps. 50: Iar păcatul meu înaintea mea este pururea.), dar nu se cuvine nici să mă deznădăjduiesc, să ajung a mă urî și disprețui din cale afară. Trebuie, totuși, să citesc, să mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă port astfel încât să nu se observe de către ceilalți că am necazuri trupești ori angoase mintale, să înfrunt neantul lui Heidegger și al lui Jaspers, să opun găurii negre din centrul Căii lactee credința mea creștină a veșniciei duhului, să-mi tot repet că nu-s numai materie ci și spirit și că deci nu-mi pasă de găurile negre.
- “Apărarea și prezentarea omului modern”. De ce trebuia prezentat omul modern? De ce trebuia apărat? Să revenim “la zi”. De ce trebuie apărat omul modern?
- Prin 1937 – 1938, convingerile mele conservatoare au cunoscut o cotitură. Le-am nuanțat, am trecut de la paseism și retro la o concepție în care “modernul” poate fi modelat în categoriile concepției conservatoare. Am conceput un partid al “moderaților violenți” și al conservatorilor în trench-coat. Drept care și necesitatea de a mă redefini și a-l reașeza pe omul modern în cadrul valorilor tradiționale. A fost o perioadă de exaltare și euforie. Sunt și acum un liberal-conservator “modern”.
- Să extrapolăm: de ce trebuie apărat scriitorul contemporan? Climatul literar?
- Scriitorii (simțitorii, gânditorii, neteluricii) trebuie mereu apărați, deși nu sunt deloc ființe slabe. Trebuie însă apărați împotriva asalturilor conformismului, birocrației, entropiei. Mai ales în epocile totalitariste.
- Viața literară este, din păcate, așa cum o știm. Grupuri și grupulețe, vanități și orgolii nemăsurate. Aceasta într-o extremă a ei. Ce mi se pare mie mai alarmant, privind de la depărtare și înafara “jocurilor” viața literară, e că renunță la credință adesea și cei de bună credință. Că se susțin cauze numai pentru că “inamicul” literar contestă pe cineva dintre cei apropiați. Mi se pare imoral – am exemple la îndemână – să aplici superlative unui poet și pentru că o altă “istanță” critică, ostilă ție, l-a contestat vehement.
Acesta e doar un biet exemplu dintre cele care deformează adevărul vieții literare, al literaturii. Care definesc latura anormalității climatului literar. Care credeți că sunt, în principal, factorii care alimentează anormalitatea unui climat literar?
- Parcă am mai vorbit despre problema aceasta, a clicilor literare. Ne otrăvește pe toți. Să repet: V-am spus că sunt un admirator (entuziast) al romanelor “Groapa” și “Săptămâna nebunilor”. Nu o pot spune public, nu pot încerca să scriu despre ele, din pricină că aș fi numaidecât considerat că am trecut de partea clicii lui Eugen Barbu. Iată o pildă a spiritului de gașcă. Anormalitatea (spurcarea) climatului literar se datorează în special spurcării climatului general: e ca o molimă care pătrunde pretutindeni. Mediul literar nu este etanș. Vai nouă.
- Iată, inevitabil, revin la “Judecata de apoi a poeților”. Într-o revistă de mare tiraj, cum e Săptămâna, cu audiență largă la semidocți, profani, ignoranți, amatori de “scandaluri”, sunt terfelite valori ale literaturii noastre contemporane. Se difuzează în tiraje de masă false ierarhii, se mistifică valori etc. Și cu toate acestea nu se ia act cu curaj împotriva acestei imposturi critice. E-adevărat, și tăcerea e o replică. Nu însă cea mai fericită, cred. Poate doar cea mai potrivită la un moment dat. Cum vedeți dv. justificarea atitudinii față de mistificările, batjocorirea valorilor literare în general?
- Nu există justificare, numai explicații: lașitate, resemnare, silă, oboseală, simțul inutilității, abjecția generalizată, scârba – un amestec de oboseală scârbită și de resemnare metafizică.
Dar intervine și înțelepciunea: “Săptămâna” are mână liberă, un soi de salvus conductus din partea unor foruri foarte înalte. Își poate permite orice, are acces la dosarele cele mai tăinuite. Nu-i nimic de făcut. Iar romanului nu-i place (pe drept cuvânt) să lupte cu morile lui Don Quijote.
- Cu debutul dv., spuneați, ați intrat “cu bastonul” în literatură. Și, totuși, cei contestați, nu s-au supărat. Și cei contestați erau, în 1934, Eliade, Cioran, Noica… Ce credeți că poate asigura destinderea unui climat literar?
- Ce cred că poate asigura destinderea unui climat literar? Numai și numai cumsecădenia, libertatea și normalitatea climatului general. (Așa-i și cu problema libertății și a egalității: nu pot fi realizate prin legi ori instituții juridice: își au izvorul și garanția în moralitatea și cumsecădenia și cumințenia societății.) În 1934, țara noastră era o țară de civilizație și cultură, purtarea celor parodiați de mine nu a fost de mirare, se conforma spiritului de liberă exprimare a opiniilor, spiritului de îngăduință, de libertate, de omenie, politețe, toleranță a societății de atunci (care, ca orice colectivitate civilizată, tolera și gluma).
- Ce înrâuriri poate avea teroarea în literatură, în primul rând asupra valorilor în formare?
- O înrâurire totală. Teroarea, ca și puterea absolută, ca și tortura, cucerește totul, sterilizează, paralizează totul. Acesta-i secretul. Îl intuise și bătrânul, încă din secolul al XIX-lea, l-a sesizat perfect și implacabil și discipolul său de mai târziu. Teroarea e cancerigenă și invincibilă. Potopește literatura, o desființează. Eventual mai tolerează – câtva timp – simplele exerciții textualiste, ca neprimejdioase, ca pe niște fandacsii, apoi le va nimici și pe ele. O oarecare “cântare” proletcultistă le va mânca și pe ele. Pot fi cazuri izolate de rezistență, spirite de tip “catacombă”, dar literatura ca atare intră și ea sub incidența terorii.
- Ce înseamnă, de fapt, pentru dv. “libertate, autenticitate, toleranță”?
- Astea nu se definesc. Se simt. Oricine – și omul cel mai simplu, mai necitit, mai comun – știe când există libertatea și când nu-i decât o formulă. Definițiile sunt cu totul inutile, ba uneori și caraghioase, pedante. Autenticitatea înseamnă sinceritate și curaj, nefățărnicie, nesimulacru, nemecanicitate, nerepetiție, neconformare la norme. Surpriză. Adevărul, realitatea, scrisul sincer sunt așezate toate sub semnul surprizei.
Și autenticitatea nu se definește, și ea se simte. Oricare cititor câtuși de puțin avizat își dă imediat seama dacă scriitorul scrie (conștient ori inconștient) după șablon, indicații, modă ș.a.m.d. ori de la sine, dacă joacă un rol sau “se dă în vileag”, se mărturisește, se dă fără rușine pe față. Pentru toleranță, v. mai sus la nr. 6.
- Sunteți foarte detașat (dar și atașat) de fenomenul poetic optzecist. Ați fost contemporan cu aproape toate experiențele literare fundamentale ale acestui secol. Prin ce s-ar detașa mișcarea optzecistă, susținută și contestată în același timp? Care sunt șansele acestei experiențe?
- Fenomenul poetic optzecist cred că e o încercare, o țâșnire spre libertate. Minunată. I-am apreciat foarte mult pe “cei cinci”. A fost, din senin, un suflu de curățire și vitejie. La Dej, în 1982, la seminarul interdisciplinar am simțit o bucurie fără pereche, s-a vorbit liber, m-am crezut în anii ’30.
Generația ’80 a fost o speranță. Cărtărescu și Mircea Dinescu am impresia că se retrag în jocuri de trapez, iar textualismul face ravagii. Oamenii se rostuiesc, se așează. Poezia rămâne însă un tărâm privilegiat. Nu-l părăsi, dragul meu. Ferește-te de “idei”, golește-ți mintea de idei, de tot ce cunoști despre ce se întâmplă în “practică”, și caută-ți – egoist, tenace, nesimțit – bucuria într-o poezie născută prin generație spontană, căzută – cum spun francezii – avec la derniere pluie.
- Ce credeți că ar trebui să-l definească în primul rând, pe scriitorul tânăr?
- Păi (vorba lui Lovinescu), tinerețea. Adică posibilitatea de a întocmi cocktailuri din ingrediente foarte felurite: cinism, nepăsare, curaj, milă, scârbă de putregai, minciună, mumii și lozinci; apoi multă inteligență, cultură, finețe, grație… Vezi textul meu “O definiție a culturii” în revista Tribuna. Un scriitor e un complex foarte complicat de însușiri diverse, contradictorii, multe inefabile. Așezate, probabil, helicoidal, ca și cocul genetic. Rețetele nu țin, nici definițiile, nici programele, și cu atât mai puțin sfaturile.
Oricum, inteligență (multă), luciditate, dispreț pentru facilități. Și reținere. Se scrie astăzi prea mult, e o manie, o molimă, o incontinență. Poporul român e un popor foarte talentat, au apărut lucruri bune, remarcabile, dar și multă apă de ploaie. Toată lumea scrie, și tot timpul. Nu-i bine. Se cere strunire, reflecție, negrabă. Ehei, scrisul e boierie mare și har. Nu-i treabă de ici colo. Repet (vorba e a lui Păstorel, de la Maiorescu citire) scrisul e boierie.
(28 iulie 1987)
NICOLAE BÃCIUÞ