Se apropie aniversarea frunzelor înecate de ploaie.
Amintirea întâmplării mele vine din viitor nu din trecut. Iată ploaia aceasta acidă care va sfărâma în mine jocul complex al imaginației...
Doamne,de ce cred? S-au adunat atâtea.Nu se vor descoperite.Totul se așează în penumbră.Nici un indiciu.Obscur.Totul se încurcă în mintea mea.Castele de nisip...gânduri frânte...ambiții cuminți sau necuminți...poate.Risipă de sentimente unilaterale...
N-am așteptat niciodată aceste senzații.Au venit pur și simplu.Am crezut că va fi mai bine astfel.De fapt în conștiința mea exista adevărul ca o fărâmă de vis ce se reflecta în descărcările-mi nebunești.Ori în absența rațiunii aș fi luat-o pe câmpuri hai-hui.Nu știu dacă nu cumva era și dorința de a ține sub control toată această situație pentru că voiam să-mi demonstrez că am o personalitate puternică,că voi câștiga în această competiție cu mine însămi.Era o regulă personală.
Dumnezeule,simțeam împlinirea numai și prin aceste emoții.Un fenomen neobișnuit.
Îmi plăcea amăgirea.Asfel mi-am clădit universul.O formă,la o adică,de a fi responsabil de conștiința ta,o prăbușire...Cum s-o iau? De ce a trebuit oare să recurg la această viață imaginară și cum se face că mai am totuși această îndeletnicire?
Sunt permanent prada unei plăceri dureroase. Ceva îmi lipsește. ECHILIBRUL. Mă trezesc din somn și am impresia că eu nu sunt eu și-mi pun aripi conștiinței. Atunci scurgerea timpului pare o simplă interpretare la care nu mai particip decât material.


Nu-mi aminteam și nici nu mi-aș fi dorit în acele momente să-mi amintesc.Mă simțeam înspăimântător de singură,poate că...pentru că el era unul din oamenii care-și intrase în rol și mie îmi plăcea.Îmi plăcea acum.Altădată nici n-ar fi intrat în raza mea de atenție.
- Mergem sus,da?
- Sigur...sigur,răspunse cel care venise cu bicicleta.
- Vin și eu,am izbucnit deodată.
Am urcat în mașină așezându-mă pe bancheta din spate.El lăsa impresia că nici nu mă observă și parcă mie îmi plăcea mai mult.Nu știu să-mi explic.Deodată aerul meu copilăresc i-a învins indiferența.Ce mai conta? Nu-mi sugerase niciodată să fiu o fată decentă.Nici chiar după noaptea în care stătusem în ploaie ca doi copii nu reușisem să mă gândesc o clipă la el.
După ce a rezolvat problema la stația de emisie ne-am întors absenți și n-am mai știut nimic în afara dorinței de-a alerga și-am alergat ca-ntr-o părere de dragoste.
La un moment dat,Rareș m-a luat să mâncăm și el a urcat în mașină.Mă încerca un fel de emoție sufocantă.Nimic nu era clar în mintea mea.Primind o felie de pepene,m-am îndreptat stângaci spre el rugându-l din ochi să mușcăm împreună.Ni se atingeau buzele ca-ntr-un dans.Inimile noastre bateau cu putere și deodată ne-a surprins Rareș.M-a luat aproape forțat în cameră pentru a purta o discuție.Discuție care avea să stea la baza despărțirii noastre.Ce mai conta?
- Lasă-mă,te rog!Nu te vreau!
- te iubesc...
Parcă înebunisem.Îl respingeam cu gesturi violente.Îi mușcam brațele,umerii,suspinam.Mă zvârcoleam la pieptul lui ca și cum m-ar fi înțepat cineva din toate părțile.Aveam convulsii.
- Ce se întâmplă cu tine?
- "cu mine se întâmplă ceva..."
Era inutil să-mi accelerze ritmul.Trupul meu îl respingea.Și inima mea.
Am plecat spre celălalt.Mă aștepta.Am urcat în mașină și ne-am pierdut în bezna nopții ca doi bezmetici care făptuiseră un mare păcat.


A doua zi îmi doream din nou să ajung la ei.Reușisem să dorm în patul meu de fetișcană dar nu acceptam în nici un chip să pierd spectacolul în care eram implicți toți.
Un fel de dedublare.Trăiam secvențial.
Ce mă interesa anume? Nu era o regulă și nici o chemare.
Manifestări specifice vârstei,ar fi spus oricine.Dar eu treceam prin filtrul minții.Așadar eram înzestrată cu emoții dar și cu rațiune.Jucam un joc dublu.Rareș și El.
El și Rareș.Nu iubeam pe nici unul dintre ei.Mă iubeam pe mine.Indrăgostită de anotimp!Îndrăgostită de situație!
Alergam ca-ntr-o părere de dragoste.El mă urma.Mă studia cu priviri grave,îmi dezgolea sufletul și ploua.Acceptam dezinvoltă și parcă iubeam.


Toamna nu mă mai ținea la fereastră.Nimic nu mai era previzibil în acțiunile mele.
Surprinzător, mașina lui a apărut instantaneu.A coborât cu un aer misterios și am pășit spre el ca-ntr-un miraj.M-a cuprins în brațe și am urcat.Nu mai aveam prea mari pretenții.
Am fost mereu pradă a unei senzații de fericire.Cred că relaționam chimic cu acest om.
Am pătruns în inima unei păduri seculare.El a coborât și am
rămas într-o așteptare istovitoare.L-auzeam scuturând alunii
în întuneric și schelălăitul unui câine orchestra neliniștea-mi.
- Auzi un câine...m-am trezit deodată murmurând.
El s-a apropiat de mine și mi-a zâmbit.
Guvernam spațiul adăpostindu-ne unul în celălalt.Îmi plăcea să cred că voi fi a lui.
- În noaptea aceasta rămânem aici.Uite,sus,e o stână.
- Inadmisibil...exclus...
Doamne,cum mă mai ghicise în nevoile mele și totuși îl refuzam cu un fel de ambiție meschină.
Zdrobeam în mine bucuria de a trăi.Indiscutabil.
În clipele acelea îl iubeam cu-n fel de urgență drăcească
ispitindu-l la tot ce-i mai dureros și mai cumplit.Avea rețineri în felul în care mă săruta,de fapt mă săruta cu acea precizie a omului care prețuiește extazul cu prețul vieții sale în timp ce eu mă abandonam într-una fără control
și nu știu dacă urma să-mi mai doresc vreodată îmbrățișarea aceea.
Ploaia era o completare miraculoasă.
Ploua...