Ce ironie amara salasluieste in gandul ca ma simt aruncata si parasita in aceasta lume a usilor inchise... Exista posibilitatea ca cel care mi-a scris destinul pe o foaie subtire de calc sa fi ajuns la paroxism, vazand cum ma tarasc, slabita de puteri... Cu toate acestea, incerc sa-mi adun energia sterila pe care am capatat-o, pentru a-mi descoperi un loc... doar al meu. Sovaiala si nesiguranta se intalnesc la orice pas, la orice suflare... dar incerc. Ma lovesc si sunt lovita... ce daca?... eu continui. Tot ce mi-a ramas in suflet este un firicel nisipos de speranta. Oare mai am nevoie de altceva, cand lumea poseda orice, in afara de sentimente? Acesta este motivul pentru care Ei nu ma inteleg si incep sa arunce cu pietre in mine sau, mai rau, sa ma compatimeasca, sa-mi arate odioasa mila, ca si cum as fi ultima fiinta de pe Pamant aflata intr-o asemenea stare...
Ei sustin, incarcati cu fatarnicie si mandrie sfidatoare, ca au invins problemele vietii( oare prin superficialitate? ) si se considera suveranii mei. Chiar nu mai am dreptul sa-mi stapanesc sau sa-mi descatusez propriile simtiri?
Impinsa de un impuls inocent, sesizez, apropiindu-ma de chipul lor desfranat, ca nu sunt altceva decat Oameni, care poarta masca lui Dumnezeu... Inlaturand aparenta inselatoare, observ figuri anemice, sterse, obosite, cu ochi inexpresivi si stinsi, cu gura incarcata de vorbe murdare... Cata vulnerabilitate... Acum notez diferenta... aceste fiinte nu gasesc ceva prin care sa se defineasca, fiind cutremurate la gandul ca, privindu-se in oglinda, nu vor zari altceva decat o masa confuza, diforma de mediocritate... De aceea dainuie invidia.
Eu, uitandu-ma in oglinda care infatiseaza adevarul incoruptibil, descopar scene retrospective, bijuterii ale ultimilor ani de viata. Sunt convinsa ca, in locul unei imagini in care apare o fiinta stearsa, s-a format un alter-eu. Am devenit mai puternica, mai greu de influentat, cu principii solide, nascute pe baza unor argumente credibile. Ce lupta crancena se duce atunci cand incerci sa te cunosti! Se incearca sentimente noi, se traiesc evenimente neasteptate. Dar ce alinare cunoaste sufletul cand se afla pe El insusi! Incetul cu incetul, ajungi sa te definesti prin starile tale, prin suferintele tale, dupa modul in care traiesti... Aud o voce stramba intrebandu-ma:
" Este posibil ca, de la o varsta frageda, sa simti ca, daca te-ai sfarsi, nu ai regreta cele intamplate? Este posibil sa te incluzi intr-o multime eterna in care sa ai, cu siguranta, un cuvant de spus, dar sa te simti total absenta de ceea ce se intampla in jurul tau?... "
Ii raspund prin alte intrebari, sperand ca va medita asupra (ne)rezolvarii:
" De ce cauti sa fii inconjurata de extreme incapabile sa intuiasca unele manifestari din interior si nu incerci sa te afli langa cei care te pot intelege? De ce lumea este dominata de ipocrizie, pretinzand ca te sustine si ca stie ce ti se ascunde in metafizicul translucid, cand tot ceea ce face este sa te sufoce cu propria ta viata? "
Nu le pot oferi decat putina speranta... apoi, departandu-ma de patetismul lor, imi continui singura drumul spre o consolidare cat mai puternica a propriei persoane...