când a intrat nebunul în cetate
pe legănat de lenevit măgar
era o zi de liniște-n bazar
ca altele de nimeni numărate

și când nebunul a-nceput domol
să-și predice credința nici habar
nu am avut ce piatră de hotar
el o urnea să vină rostogol

și nici atunci când a-nceput să spele
picioarele golanilor cu bube
agenți nostri moleșiți de șube
n-au dat alarma timpurilor grele
și l-au lăsat să schimbe el macazul
punând în capul tălpilor crăpate
legenda lui c-o altfel de cetate
unde stăpâni ei s-or simți pe iazul
bogat în pește pentru fiecare

și-au râs de el înveseliți slujbașii
cum de puteau pe nătăfleți să-mbete
promisiuni ce nu erau concrete
de la trișor ce nu văzuse așii

dar cum puteam să ridicăm pretenții
când însăși zeii aveau aici o vină
tăcând posaci în loc să ne prevină
de la-nceput din colb să-i stergem pașii
deci cum să fie mai deștepți agenții
și cum să fie mai alerți slujbașii?

și ce folos că l-am întins pe cruce
pe-un vârf de deal ca gloata să îl vadă
când turma plebei nu vrea să ne creadă
că el e mort, și-n gânduri zăbăuce
se scutură de zei ca de-o corvoadă
iar condamnați-s bucuroși să cadă
fără de frică fiarelor de pradă
cu mâinile spre cer împerechiate
unde ei cerd că-i noua lor cetate