a plecat luna cu omul meu în dinți.
stelele fac lamaze cu inima mea.
o prind în colțurile lor lăptoase și așteaptă să nasc.
în burtă mi-a prins rădăcini o piatră. în curând va străluci.
pe asta se bazează, orfane, stelele. mă șlefuiesc.
pe mine mă vor. scrântită, muma lunii.


un bătrân despică lemne pe tâmpla mea.
o fi tata.
la fiecare lovitură, se crapă ochiul.
fălcile lemnului se cască. vârste crăcănate.
lama își alungește rânjetul ca untdelemnul în apă.
în fond, penetrarea nu-i mare scofală.
mai greu e să iubești.


am mulinat cu răbdare.
râmele dansau pe curba cârligului, plictisite.
trece peștele nepăsător pe lângă râma mea senzual-viscerală:

come on, no more porn, no more human crap

nouă, oamenilor, însă, ne pun demonii noaptea momeli cu iubire-n undițe
și le atârnă din cer:

come on, let’s terci again

dimineața, ne-ntindem pe fereastră, sorbim din cafea, căscăm și-nghițim mormolocii.
cârligul zdrelește mai întâi ușor cerul gurii, apoi se-mplântă-n os și ne iese prin nări.
morții nu-i pasă că te ia nebărbierit sau urduros.
moartea știe că noi halim,
fără să gândim,
iubire.

mai ales dimineața.

acum, între noi fie vorba, atât de frumos se izbește în tine furia mea de a fi!
tot ce știu despre mine dau într-o parte și las bărbia-n piept.
sunt frumoasă.


tolănit la ușă, gândul tău sforăie.
așa se face că dimineața, când ies cu sandalele-n lume, pe călcâie îmi stai tu
ca o potcoavă, împiedicându-mă la zbor.
cât tupeu pe gândul tău!


dacă te uiți în tine și constați că-ți lipsește apa, să știi că eu am furat-o.
am pus-o într-un acvariu și mă uit la ea cu orele, încremenită pe-un scaun.
fluorescentă, îți gâlgâie ființa.
mă uit în apa ta și mă masturbează minciuna că te am.
apa ta nu se-mpute niciodată.
de-acolo de unde cred că ești, pașii tăi o sfințesc.

acum nepăsarea s-a ghemuit în bulbi și urlă a mugur.
sunt doar un lipom speriat sub pielea pământului.