Deznadajduire. asta simt eu acum. un sentiment ce te scufunda in adancurile sufletului si te face sa te indoiesti de puterea care exista in fiecare. Lipseste speranta in acest moment, (poate si coerenta dar ma veti ierta) ce se intampla cu viata mea.
Continua panta descendenta in viata personala. sunt in doliu dupa tatal meu, simt ca poate prietena se indeparteaza de mine. dar poate eu o indepartez...
azi m-a pus pe ganduri cu atitudinea pe care a afisat-o la o discutie. mi-a spus mai demult ca daca va fi ceva in neregula am sa imi dau seama. poate acesta este inceputul sfarsitului? nu vreau asta... azi am suparat-o si mi-am dat seama, o priveam dar vorbele erau de prisos, raul s-a produs asa ca am tacut. rau am facut sunt sigur. si acum doarme, doarme in momentul in care as putea sa imi deschid sufletul, sa imi dovedesc dragostea, sa ii spun tot ce ma apasa, sa plang. da sa plang, pentru ca mare nevoie am sa plang, s-au adunat prea multe si simt ca nu mai pot...
am un sentiment foarte ciudat. situatiile in care ma aflu le regasesc in cartile pe care le-am citit, stiu ce a simtit, ce a facut eroul sau eroina respectiva asa ca mi se pare ca nu sunt sentimentele mele, copiez sentimentele altuia, cuvintele scrise aici parca nu sunt ale mele...
ce pot sa fac? cum sa ies din starea asta? de fapt nu ar trebui sa ma amagesc pentru ca aceasta stare tine de foarte mult timp, de cativa ani incoace... asa ca refuz sa gandesc, sa imi pun intrebari, sa incerc sa gasesc raspunsuri... nu e bine deloc... am cam ajuns la capatul puterilor, simt nevoia sa gandesc, sa gasesc acele intrebari care mi-ar descrie starea in care ma aflu, sa gasesc acele raspunsuri care m-ar ajuta sa ies din acest labirint in care parca ma afund mai mult si mai mult...
am nevoie de ea, ea trebuie sa imi fie firul care sa ma calauzeasca la iesirea din labirint, la lumina, la iubire, la voie-buna, la speranta, la o viata fericita.
pentru ca nu pot sa fiu intr-adevar fericit pana nu iese adevaratul Edi la iveala.
o vreau pe Diana sa fie intotdeauna langa mine, ea este pentru mine totul. si de fiecare data cand gresesc ma cuprinde disperarea la gandul ca am suparat-o si poate am mai indepartat-o putin de mine.
vreau sa plang si nu pot
nu prea am plans la moartea tatalui meu fiindca am crezut ca trebuie sa fiu tare pentru mama si sora mea. dar iata ca a trecut vremea aceea si eu tot nu pot sa vars o lacrima si incerc din toate puterile, ma fortez parca pentru a-mi dovedi mie ceva. dar poate ca nu trebuie, poate ca ajunge un gand frumos, amintirea momentelor placute petrecute alaturi de el, zambetul lui si poate faptul ca era mandru de mine, imi spunea "domnul inginer" si eu ii raspundeam "viitor inginer". cred ca era mandru de mine...
iata ca totusi plang... face bine sa iti scrii gandurile te ajuta mult de tot si sper ca voi putea sa o fac cat de des.
noapte buna