Ani de zile am tot așteptat să te întorci.
Au intrat mulți oameni în cameră, niciunul nu erai Tu.
Am zăcut în întuneric; știam că pentru tine până și becul s-ar fi aprins singur.
Am ajuns să fiu o floare pe pianul tău. Da, știu. Tu nu ai avut niciodată pian. Þi-am cumpărat eu unul. Îmi imaginam că îmi cânți în fiecare seară. Seva curgea din mine pe ritmul în care atingeai tu clapele. Mă ofileam.
Am ajuns să fiu umbră; nu știu de ce sau când exact, dar nu am găsit niciun trup căruia să-i permit să mă poarte.
Totul se transforma încet-încet în poezie, trecea dintr-o poezie în alta și nu știam ce să devin ca să plutesc mai ușor prin asta.
Ai întârziat destul de mult, să știi.
Ai ratat tot Începutul, pe care l-am luat de la capăt de câteva ori sperând c-o să vii.
Ieri a pâlpâit becul o dată, dar ușa a rămas închisă.

Am evitat din răsputeri ultima parte, însă nu o pot amâna veșnic.
E timpul să înceapă Sfârșitul, tot fără tine.
M-am făcut Așteptare cu ocazia asta. Așa, o să mai trag de timp. Încă poți veni.
Pentru ultima clipă am totul plănuit de-acum:
mă voi face Cruce sperând că astfel Dumnezeu nu îmi va cere drepturile Sale de Autor pentru fiecare por al tău, sau chiar și pentru Pielea mea.