a mai trecut o zi în care nu am simțit
niciun loc comod în mine
ea, cea fără nume,
ca o boală incurabilă
care te pândește
să te prindă cu garda jos
s-a instalat cum spuneam?
comod
peste tot, era loc, străvezie și mută
a cucerit fără luptă
un suflet demult gol.


încerc o transfuzie cu primăvară

ies, mă gândesc că e deja amiază
nu-mi mai știu vocea
merg în parc, da
mă așez pe o bancă
în jur oamenii
și-au scos câinii la plimbare
mă gândesc uneori că ar fi bine
să-mi iau și eu unul
deși ar fi probabil inutil, ar avea de suferit
eu nu pot avea grijă primăvara asta
nici măcar de mine
aud o voce blândă
întorc capul, o doamnă
își mângâie cățelușa
mă întristez și-mi amintesc destul de târziu de vocea mamei
aud cuvintele ei
dintr-o seară
o seară spre sfârșit
”hai, vino să te mai
strâng puțin în brațe
n-o să te mai iubească
nimeni cum te-am iubit eu”
de ce, mamă?
de ce nu m-a iubit niciun bărbat?

cineva cu un alt câine
se îndreaptă spre banca pe care stau
se așază
îl aud
Gilda!
o mângâie și îi vorbește atât de frumos
încât pentru o clipă îmi doresc
cu toată ființa
să fiu un câine
el, cel de lângă mine, un tip drăguț
m-ar întreba dacă mi-e foame
nu, n-am mâncat nimic de ieri de la prânz
am băut doar o cafea
nu mai zic cum a fost
că mă critică mihai c
oftez adânc
și nu am aer
în ultimul timp
mă ridic și, și peste umăr
în timp ce plec, îl mai privesc
pe bărbatul acela
îmi pare cunoscut…