Visat în februarie 2006

Mă plimb de unul singur pe malul mării și tare mă minunez că e pustiu. Nimeni pe mal, nimeni în apă. Soare însă este, cald este iar binele dimpreună cu plăcerea mă desfată. Cum mă plimb năuc pe nisipul umed care dispare și apare periodic de sub valuri, văd în fața mea, cam la zece metri, o siluetă masculină. Din spate observ că e îmbrăcat cu un costum de culoare închisă. Tocmai mă întrebam de ce trebuie sa fii așa elegant ca să te plimbi pe malul mării când se rotește astfel încât pot să-i văd fața și să-mi dau seama cine este. Însuși Gigi Becali în carne și oase, cu onduleurile lui de berbec, cu helanca albă la costumul negru, cu mătăniile în mâna dreaptă, afundându-și pantofii lui de milioane în nisipul plajei.
Nu văd împrejurul lui nici măcar una din zecile de gorile de osutădouăzeci de tone bucata. Cum mă căznesc de o perioadă bună de timp să dau iama în jurnalismul sportiv, îmi scuip în sân și încep să-mi frec palmele satisfăcut. Asemenea pomană nu mai pup eu: față în față cu întâiul cioban al țării, să vezi ce interviu incedinar scot, să vezi succes. Întrebări abile, știri de ultimă oră, dezvăluiri și învăluiri, scuze și acuze, toate-toate vor fi ale mele și numai ale mele. Ca să nu sperii vânatul, o iau cu binișorul, nu mă arunc disperat. Îl urmăresc ușurel de la distanță și mă apropii puțin câte puțin. Al meu e, tot! Mai am vreo doi, trei metri, încep să pipăi reportofonul, nu-mi amintesc că l-am luat dar ce bine că-l am cu mine, când deodată:
-Bă, io fac o baie că m-am încălzit!
Cât ai zice oaie, Gigi se despoaie și se aruncă în mare așa cum l-a făcut mama lui, scoțând niște sunete guturale de maimuță urlătoare în contra apei care i se pare cam rece. Ptiu drace! Þine-te după nebun, nu-l scăpa! Acum ori niciodată! Mă dezbrac ca la exercițiul de alarmă din armată și dau să intru în apă printr-un sprint dezlănțuit. Ajung repede la locul unde Becali se răcorește zgomotos, îi văd doar capul deasupra apei și îl privesc așa cam de la înălțimea unui stat de om. Ceva nu mi se pare în regulă, sunt lângă el dar prea îl văd de sus. Cum se poate una ca asta? Mă uit la picioarele mele și nu mă dumiresc. Stau pe apă, tălpile mele nu s-au scufundat în lichidul sărat nici măcar un milimetru. Nu plutesc, nu alunec, ci merg bine mersi ca și cum aș merge pe parchet. Văd dedesubtul meu verdele translucid al mării, nisipul de pe fund dar nu pot, cu toate că vreau din tot sufletul, să intru și să fac baie lângă victima mea, lângă interviul meu, lângă succesul meu. Sar de câteva ori bufnind din picioare, doar-doar s-o sparge pojghița care mă ține, dar fără efect. Ocupat cu eforturile de a încerca să fiu normal, bag de seamă într-un târziu că Jiji a ieșit pe mal, s-a îmbrăcat și continuă plimbarea agale, cu mâinile împreunate la spate. Ahhhhhh! Fuga dupa el!
Legăm în sfârșit un dialog în mers. De fapt e mai mult un monolog pentru ca el vorbește despre ce vrea iar eu nu reușesc să plasez întrebările mele bine ticluite, în care îmi pusesem toate speranțele. Toacă vrute și nevrute, mai ales ce nu mă interesează și gesticulează abundent țesând aerul cu degetele lui butucănoase. Ajungem la un capăt de plajă și îl văd cum se răsucește brusc spre mine.
-İo am treabă acuma. Ne mai vedem, hai pa!
Se îndreaptă spre hotelul care e la doi pași, chiar pe plajă, la numai câțiva metri de mare. Hotelul nu are nici-o intrare, nici-o ușă, nici-o scară de acces, doar ziduri. Nedumerirea mea e spulberată când latifundiarul începe să urce fără efort, vertical pe zid. O face asemenea unui viking care urca pe topoarele înfipte în lemnul unei masive porți de cetate asediată, o imagine bine păstrată din teribilele filme ale copilăriei. Numai că topoarele s-au transformat acum în agregatele de la instalația de aer condiționat, care se înlănțuiesc sub tălpile lui, asfel poziționate încât formează treptele unei scări ce-l poartă rapid spre o terasă aglomerată plină de lumini și gălăgie.