Recitesc pagini pe care nu ti le-am transcris niciodata. Mai 1993. Revad o perioada de boala a existentei mele. Pe care tu, la plecare, ai avut curajul sa n-o numesti zbatere!
Tu... Omul ce ma robise prin cuvinte, prin fapte si taceri. Omul caruia i-am circumscris viata. Uneori, mai port dialoguri cu tine. Ca si cum ai fi o biserica in mine. Ca si cum ai fi devenit o religie a mea.
Si poate e chiar o religie. Poate e chiar marea mea Religie! Cati oameni am stins in noroiul din mine, cate dureri am inecat in nepasare! Si cat m-am inecat in fiintare! In zbaterea mea, proclamata la sfarsit drept o arta, un fel de a fi, o religie. A mea. Proprie. Cu zeul din mine rapus, cu mine pe crucea din dreapta, cu tine in rol de Isus! Si se numea profanare si eu te credeam divin... Si era pacat de moarte si eu te credeam sublim...
Rugam mantuirea prin tine, uitam de teluricul din noi, de forta noastra de a ne prabusi: pe ziduri de biserica, pe peronurile garilor in care isi asteptau trenul osanditii. La viata? La moarte? Ce conteaza? Caci viata lor devenise blestem.
Viata? Moarte? E acea roata mergand cand inainte, cand inapoi, dar rotindu-se prin noi, prin calcaiele noastre crapate de prea multe reveniri, prin scoarta cleioasa ce se depuse, ani la rand, pe pielea noastra frageda, devnita acum o parodie a infloririi. Da, infloreste putregaiul pe noi... Si noi ne bucuram. Caci facem flori...
Hm, o convalescenta prelungita, membrane lipite pe trupul meu, pe care unii le numesc sentimente. Boala... Pentru ca in acest rastimp, in tot acel deceniu, uitasem ca rostul meu e sa merit crucea din dreapta. Ce ma doare este ca nici anul acesta, la slujba de Inviere, n-am avut sentimentul ca vad Lumina. Si nu e de mirare ca Isus n-a coborat de pe cruce!