iluzia devenise un ghem. o vomitam cu greu în timp ce ea creștea găunoasă la loc
sufletul meu se umpluse cu șobolani
sufletul meu era un tomberon în care se adunau toate mâțele din cartier
să mănânce resturile.
iluzia îmi rodea viața umbra uterul
carnea mea era carnea ei
o alungam dar se poticnea cu ghearele în ochiul meu argintiu
îmi desfășura coloana vertebrală
o făcea infinită
îmi smulgea copilul din burtă și-l dădea ciorilor din unele dimineți
de primăvară
ele trăiau sute de ani
eu muream sute de ani
mâțele schimbau noaptea viețile între ele

niciodată nu știam în zori din care viață să mor.