Toate subiectele sunt inepuizabile

după cum

Moartea nu e decât o poezie din care nu ne mai întoarcem.

Nimeni nu strigă „Nu mai pot să îndur atâta Fericire”; și sunt totuși atâția care nu sunt în stare să o îndure, care fac cele mai stupide gogomănii din pricina ei. Dar nu strigă, nu strigă niciodată, dintr-o perfidă, scârboasă, nemărginită Lăcomie.

„Lasă-lasă-lasă-lasă, las-o dracului de casă!”

Această desăvârșită absență: Nu să-ți cer să fii mereu lângă mine, ci să trăiesc mereu ca și cum ai fi lângă mine – asta încerc să învăț de la Dumnezeu. Asta - încearcă - Dumnezeu - să – ne – învețe - prin – această - desăvârșită – absență

X mă respectă pentru că nu mă poate localiza, nu mă identifică, nu mă poate așeza într-o categorie. Dacă ar reuși, mai bine zis dacă i-aș da prilejul, ferocitatea i s-ar dezlănțui.

După respect – admirație; după admirație – idolatrie. Niciodată dragoste.

Nu ajung să scape de dorințe decât cei care au dorit prea mult.

„Nu vorbi așa că te aude Dumnezeu”. Dar Dumnezeu nu aude nimic. El doarme. Și visează. Atât.

Să mă fac că nu-i văd, sau să încetez să-i mai văd?

Cum accepți să intri într-o categorie, cum ai început să te degradezi.

Dureroasa dragoste a femeii, acea dragoste care încearcă din răsputeri să țină bărbatul pe loc este dorința subconștientă a mamei de a-și reabsorbi fătul în uter, de a repara păcatul pe care l-a comis smulgând un suflet din paradis și aruncându-l în acest noroi. (Cel născut trebuie să îndure de două ori demența femeii: o dată pe cea a mamei și încă o dată pe a iubitei, - care încearcă să o „răscumpere” pe cea a mamei ). Dureroasa dragoste a bărbatului, acea dragoste care încearcă din răsputeri să fugă, să se desprindă, este dorința fătului de a se elibera de sufocarea contracțiilor din timpul nașterii.

Dragostea femeii ar putea fi asociată unei forțe centripete, iar dragostea bărbatului unei forțe centrifuge. (Curios lucru că în timpul actului sexual sensurile se inversează – ceea ce simte femeia e de natură centrifugă – senzația de risipire - iar ceea ce simte bărbatul e de natură centripetă – senzația de reducere la un punct fix - de unde se vede că sexul nu e dragoste și iarna nu-i ca vara)

Startul oricărei acțiuni este începutul degradării ideii de la care a pornit (vezi toate religiile lumii, vezi însăși Creația). Nașterea fătului marchează atât începutul degradării mamei cât și a lui însuși.

Chopin sau Schopen-hauer? Aceasta-i întrebarea.

De ce are nevoie tâlharul de armă? Pentru că victima ar fi în stare să ucidă pentru „averea” sa. Tâlharul are nevoie de armă ca să se apere de isteria prostească a victimei. Pentru că „a fi” a fost înlocuit de „a avea”.

Începutul unei iubiri este iubirea însăși. Restul nu e decât o încercare jalnică de a prelungi visul. Pentru că, ne-o spune Cezar, „Un vis împlinit nu mai are puritatea visului”.

De ce ne spălăm pe mâini după ce facem pipi? Oare sexul nu trebuie să fie mereu curat? Cine ne învață că „puța e plină de microbi, e câh” și cu ce drept?

Ucis de un țurțure înfipt în cap. Ne imaginăm oare că Dumnezeu, atunci când lovește, stă să calculeze coordonate, traiectorii, viteze și accelerații? Atunci de ce continui să cauți „raționamente”? Structuri unitare, cărți cu introducere, cuprins, încheiere?

Cine nu se îndoiește de proprii părinți nu va „evolua” niciodată decât în cerc.

Orice încercare de sistematizare impurifică și cariază sufletul. Să nu uităm că le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas. Dar aceste raisons sunt cât se poate de valoroase – ca instrumente de autocunoaștere extrem de precise. Să nu confundăm precizia, exactitatea cu sistematizarea. Un poet poate fi de milioane de ori mai exact decât un matematician sau un ceasornicar.

Moartea poate fi învinsă folosind împotriva ei propria ei armă, arma ei fundamentală: R-Ã-B-D-A-R-E-A. (Nerăbdarea mamelor cheamă neantul) Răbdarea și exactitatea morții este răbdarea și exactitatea Dragostei. Sărutul. Sărutul ca etalon universal al preciziei.

Senzualitatea copacilor, afinitățile dintre sufletul de om și sufletul de copac. Longevitatea lui în comparație cu a noastră.

Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt, cu rădăcinile-n creier.

Gelozia - una din cele mai jalnice forme de manifestare a mediocrității. Un singur cuvânt i se potrivește: francezul „minable”.

La jalousie est le plus minable des sentiments.

Inocența ca ingredient vital al geniului – zburdălnicia lui Mozart, timiditatea candidă a lui La Rauchefoucauld. (Inocența ca armă de luptă împotriva naivității, împotriva ignoranței. Inocența ca armă a Cunoașterii. Inocența ca țintă a ferocității educației instituționale.)

Un geniu care nu mai e în stare să zâmbească la apariția unui copil încetează să mai fie un geniu. Vezi relația lui Freud cu Jung.

Împotriva Morții se luptă cu răbdare. Alții cu ale lor.

Fiziologia revelației:

„Tânărul Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli. Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea și vedeniile nu erau dese.

Tot pe vremea aceea Eli începea să aibă ochii tulburi și nu mai putea să vadă. El stătea la locul lui

iar candela lui Dumnezeu nu se stinsese încă; și Samuel era culcat în templul Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu.

Atunci Domnul a chemat pe Samuel. El a răspuns "Iată-mă!"

Și a alergat la Eli și a zis: „Iată-mă căci m-ai chemat!”. Eli a răspuns: „Nu te-am chemat; întoarce-te și te culcă”. Și s-a dus și s-a culcat.

Domnul a chemat din nou pe Samuel, și Samuel s-a sculat, s-a dus din nou la Eli și a zis: „Iată-mă căci m-ai chemat!”. Eli a răspuns: „Nu te-am chemat fiule; întoarce-te și te culcă”

Samuel nu cunoștea încă pe Domnul și cuvântul Domnului nu-i fusese încă descoperit.

Domnul a chemat din nou pe Samuel, pentru a treia oară. Și Samuel s-a sculat, s-a dus la Eli și a zis: „Iată-mă, căci m-ai chemat”. Eli a înțeles că Domnul cheamă pe copil.

și a zis lui Samuel: „Du-te de te culcă și dacă vei mai fi chemat să spui: „Vorbește Doamne căci robul Tău ascultă”. Și Samuel s-a dus să se culce la locul lui.

Domnul a venit, s-a înfățișat și l-a chemat ca și în celelalte dăți: „Samuele, Samuele!”. Și Samuel a răspuns: „Vorbește căci robul Tău ascultă!””
.....
„Samuel creștea, Domnul era cu el și el n-a lăsat să cadă la pământ nici unul din cuvintele Domnului”
(Samuel 3-19)

Măduva vieții – sucul vieții – revelația morții – litera epsilon – balansul capului la cățelul nou născut

Insomnie cauzată de frenezia gândurilor – să nu poți dormi din pricina extazului subit

Ce ne ascunde cu nerușinare Școala este că toți marii creatori s-au îndoit profund de ea.

Suflet – oare cine a gândit acest cuvânt a avut în vedere respirația?

6 martie 2006 – dimineață senină, prima dimineață de după iarnă. Ca și cum un cârlig mi s-ar fi înfipt în piept și m-ar fi tras brusc în sus, printre ciori.

O vorbă românească citată de Nicetas zice: „Plopii, cât ar fi de ’nalți, tot îi cacă ciorile”

O femeie care să zâmbească sincer unei alte femei? O raritate absolută, un fenomen pe cale de dispariție. Cum s-a ajuns aici?

„Nu poți trăi fără bani”. Enormitatea asta stă la baza educației moderne. Cele mai sinistre sloganuri sunt îmbrăcate în Firesc, transformate în bineînțelesuri care dezechilibrează ireversibil sufletul de copil. De altfel scopul final al educației este anihilarea sufletului.

Dar dacă viața trece prin mine, atunci cine sunt eu?

„Oamenii nu îi urmează decât pe cei care le împart iluzii” (Cioran) Dar și aceștia din urmă sunt victime ale unor iluzii. Politicianul însuși este o victimă a Ideii de Politică.

Să aștepți Moartea așa cum aștepți să scapi de la o nuntă zgomotoasă de neamuri proaste.

Într-o sală de conferințe o funcționară bine făcută, cu un decolteu ostentativ generos se așează pe vine lângă scaunul meu ca să-mi arate ceva în niște hârtii pe care le ține în poală. Mă întreb dacă gestul ei a fost conștient. Din ultima ei privire mi s-a părut că nu.

Un filozof bun e un filozof mort. Și visez să devin unul din cei mai buni.

Cioran nu simțea „forța morală” de a deveni vagabond. Avea nevoie să mai producă câte ceva... din când în când.

Din gând în gând...

Cum mă simt? Mă simt ca oboiul din concertul K 191 al lui Mozart.

Lansarea unei cărți este un eveniment care ține de țicneala colectivă. Cu cât încerci să promovezi un scriitor mai insistent, ca pe un detergent sau ca pe o marcă de țigări, cu atât acel scriitor va fi uitat mai repede. Va fi desigur, la modă, en vogue, ca Adrian Mutu sau ca Vali Vijelie sau Garcea, dar va fi uitat la fel de repede ca aceștia. Chiar dacă scriitorul respectiv are ghinionul să fie valoros.

Creșterea forțată a florilor, a fructelor și a legumelor – înșelarea ochiului, anularea mirosului și gustului. Exact același lucru se întâmplă copilului în Școală.

11 martie 2006 zona Sălăjan-Ozana. În plină stradă o femeie matură, îngrijită, cu un aer aproape didactic îi explică în gura mare unui adolescent: „...Cu banii ăștia ce pizda mamii mele puteam să fac?”

Ne stingherește, ne deranjează copilul care dă buzna peste noi și ne surprinde în pielea goală, pentru că ne surprinde așa cum suntem. Și râde de ceea ce suntem. „Nu e frumos” îi spunem, „e rușine”. Noi, cei care urmează să-l introducem în toate tainele nerușinării și ipocriziei colective.

După câteva secunde de privit prin ochelarii de soare, noile culori devin „adevăratele” culori.

Devine incomparabil numai cel care reușește să nu se mai compare cu nimeni.

Miros de sânge proaspăt și de vânat fugărit prin pădurile înstelate și de foc de peșteră înconjurat de priviri și de piele sălbatică de om speriat descoperind și redescoperind focul; - copilăria este preistoria vieții mele.

Ioachim zise: „Stai departe de toți cei care-și spun adulți căci adevăr îți spun fiule, boala lor e veche și adâncă și fără nădejde”

Când întrebi gospodina de unde vin gândacii, ea răspunde invariabil: „De la vecini”. Dacă s-ar ridica de pe scaun s-ar vedea gândacii colcăind. Și ea ar continua să zbiere: „de la vecini, de la vecini...”

Uluitor – să înțelegi că și aerul este materie. Și încă ce materie. Și totuși suntem educați să credem numai ceea ce vedem.

Nu îmi fac pantofii cu cremă pentru că nu am starea de spirit necesară. Îndeplinirea ritualurilor nu are nimic de a face cu spiritul.

13 martie 2006 – o vreme demonică. Asta trebuie să simtă și cei care se trezesc în coșciug. Cerul ca o peșteră cu pereți jilavi.

Se citește pe fețele multor bătrâne îndârjirea cu care toată viața s-au străduit să simuleze neputința. Acum în sfârșit o cunosc cu adevărat.

Nu fericirea copilului are în vedere femeia care naște ci în primul rând justificarea propriei existențe: vrea să se facă utilă.

Trecerea bruscă de la groaza de a nu-i dezamăgi pe ceilalți la groaza și sila de a fi dezamăgit de toți, de a cunoaște întregul puroi care zace sub somptuoasa haină de „adult”

„Deasupra capului nu este nimic material, după cum sub picioare nu este nimic intelectual” (Hermes)

„Ma solitude devient ma vengeance” (John Arcadius – cântăreț din Benin)

S-a împământenit expresia „Labă tristă”. Dar cea mai tristă labă e laba în doi, cea pe care o practică majoritatea. Masturbarea cu vaginul nevestei a devenit lege în Stat.

Stai cât mai departe de această turmă. De altfel ea trebuie să se împrăștie. Și se va risipi. Fiecare om se va regăsi pe sine.

Din punctul de vedere al vieții mele ca individ social, am rămas blocat în stadiul de contemplare. Pentru a te decide să intri într-o afacere trebuie să o analizezi mai întâi. Contemplu ceea ce știu că nu voi dori niciodată: această lume.

Un Congres Mondial al Mamelor care să constate stadiul intolerabil în care a ajuns procesul de degradare umană și să decidă încetarea imediată a nașterilor, până la împuținarea populației la nivelul din antichitate. Asta ar fi singura metodă umană de rezolvare a dramei civilizației moderne. Dar pentru aplicarea ei ar fi nevoie de ceva bun simț.

La TV realizatoarea spune „Și acum vom vedea ce credeți dvs despre...”. Era vorba despre un sondaj de opinie. Dar formula se adresează direct subconștientului. Subiectul află ceea ce trebuie să creadă.

Echilibrul mai prieten este cu Prostia decât cu Poezia. Atenție la oamenii „echilibrați”.

Într-una din primele zile călduroase de primăvară, un șir de copii de grădiniță trece pe lângă mine pe trotuar. Sunt toți înfofoliți ca pentru cel mai năprasnic ger. O fetiță protestează. Educatoarea răspunde cu o usturătoare blândețe: „N-am ce să vă fac!” Așadar bunul simț al copilului îi dictează să nu ia decizia pe cont propriu (ezită să o pună pe educatoare în fața faptului împlinit, scoțându-și pur și simplu haina). În schimb adulta profită pentru a injecta un nou vierme în sufletul de copil: Necesitatea acceptării, necesitatea ascultării și acceptării a celor mai murdare și josnice automatisme, clișee. Este principiul de funcționare al procesului didactic în grădinițe și școli.

Să presupunem că Dumnezeu este albastru. Pur și simplu albastru. Nici acum nu-l vezi?

Nici una din cărțile vechi nu vorbește despre necesitatea individului de a-și face un rost pe lume, de a-și găsi locul, iar de familie și copii nici vorbă. E firesc așadar ca Școala să țină aceste cărți cât mai departe de copil.

Să ne „câștigăm” existența. Cum adică? E aberant. Existența ne-a fost dată, dăruită. De la cine s-o mai câștigăm?

Un cerșetor este infinit mai aproape de metafizică decât cel mai „erudit” academician. Pentru că la cerșetor singurătatea este autentică, tragică, pe când acela trăiește într-o oglindă, în nenumărate oglinzi.

Jack Nicholson în „Lupul” și Anthony Hopkins în „Hanibal”. Omul de divin bun simț metamorfozat în sălbăticiune. (De remarcat că toate crimele lui Hanibal erau pe deplin justificate din punct de vedere moral: toate victimele erau niște deșeuri umane).

Calea succesului în politică: negarea, ascunderea tuturor infirmităților sufletului și înlocuirea lor cu baloane colorate.

La redacție, la început, înainte de a scrie eram cuprins de teama de a nu greși. Acum mă copleșește scârba de ceea ce scriu. Asta înseamnă „maturizare”.

La început ardeam și eu de dorința de a schimba lumea. Până când am înțeles că nu e singura. Și acum ard de visul de a o schimba. Cu o alta! Nu mă mai interesează decât momentul joncțiunii și resursele cu care plec.

Ce este cu adevărat uimitor, înnebunitor, este că pe această lume abrutizată, imbecilizată sistematic, la scară globală, se simt totuși urmele Paradisului. Paradisul a fost aici. Se simte în nări, în anumite seri și nu numai.

„A sta” pe drumuri – dinamism stabil, instabilitate statică.

Copilului i se spune mereu „Să nu te faci de râs în lume”. Dar lumea a ajuns de mult de râsul copiilor. „Educația” însă are grijă să înnăbușe acest râs firesc și să-l înlocuiască cu celălalt, „matur”.

Iuda: „Am ghicit limpede ce pericol era pentru noi Iisus, pentru că era bun, iar bunătatea lui trecea înaintea dreptății”. Demența politică într-una din cele mai sinistre forme de manifestare ale sale. El asociază dreptatea cu violența. Convins că numai forța poate rezolva lucrurile, Iuda începe să-l vadă pe Iisus ca pe un impediment. Un sentimental slab care trebuie înlăturat.

Seneca spune: „Să nu ne facem planuri pe termen lung, căci nu știm câtă viață mai avem înainte”. În schimb ce ne învață Școala în acest sens? Oare Seneca, dacă ar fi considerat necesar, nu ar fi precizat el însuși că această recomandare nu e valabilă în cazul copiilor?

Credeam că pot găsi totdeauna liniște cotrobăind standurile și tarabele cu cărți, oriunde le-aș găsi. Dar într-o zi, pe taraba unui vânzător stradal văd un titlu: „Rețete pentru Fericire”. Senzație instantanee de vomă.

Rămâi la prima reprezentare (Marc Aureliu). Așadar: ai constatat că ești rănit, dar asta nu înseamnă că ești mort.

Nu scoaterea din mister a ideilor ci un contur mai exact umbrelor.

„Iisus le-a zis: Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni” (Marcu 1-17) Justificare ideală pentru șleahta de amatori de Politică (deci de violență) care i-au urmat.

Sugestie de tablou: o femeie născând deasupra unui mormânt deschis. Aș înfățișa-o în picioare și zâmbind. Zâmbind cu zâmbetul acela mămos al mamelor.

- De fapt ce îmi ceri Tu Doamne?
- Neliniște Fiule. Neliniște să porți în suflet toată viața. Atât.

Condamnat să mă zbat în această adunătură de ambițioși debusolați.

Citindu-l pe Cioran am uneori senzația stranie că există ceva dincolo de Poezie. („Vântul – poezie imediată” spune la un moment dat. Atunci există ceva care provoacă vântul....)

„Când mă gândesc ce fel de oameni sunt cei care înving mulțumesc Providenței că mi-a deschis gustul pentru Înfrângere” spune tot el. Triumful static al Bunului Simț. Wu Wei.

Senzația de impurificare, de murdărire de după satisfacerea unei dorințe. A oricărei dorințe. Amintește-ți-o. Știu că vrei să o uiți, să reții numai partea frumoasă, dar identifică această senzație în cazul fiecărei dorințe pe care ți-ai împlinit-o. Amintește-ți cum de fiecare dată ai vrut și mai mult, și mai mult. Până când Dumnezeu a devenit un gândăcel pe care l-ai fi putut strivi cu unghia.

Cei care se atașează de o doctrină, de orice fel de convingere își pierd imediat libertatea. „Vino cu noi” înseamnă „Vino în lanțurile noastre”. Benzile cu lipici dulce din casa bunicilor, pline de muște, în zilele caniculare.

Dacă noi avem nevoie de consacrare, atunci ei au nevoie de tinerețea sufletelor noastre cu care să-și astupe hăurile sufletești pe care și le-au provocat, la vremea lor, căutând consacrarea. Totul se plătește. Dinte pentru dinte. Șansa de a se înduioșa, de a vărsa o lacrimă de emoție – toate senzațiile astea sunt rarități pentru ei, pietre prețioase, pentru că sufletele lor sunt infirme. Își oferă aceste senzații înconjurându-se de discipoli pe care, îndobitocindu-i, trăiesc iluzia că sunt utili, că lasă și ei ceva în urmă, după ce au înțeles că pentru eternitate nu sunt decât niște nulități.

Cioran vorbește despre „trufia” lui Plotin atunci când acesta afirmă că nu el, ca individ, trebuie să meargă la zei să se roage, ci zeii trebuie să vină către el. Este evident încă odată handicapul imens dintre sufletul antic (atât de aproape de divinitate încât nu considera necesar să se deplaseze către ea) și cel modern.

La sfârșitul unei zile extenuante – senzația că nimic nu s-a întâmplat niciodată.

În cazul divinității convenția lingvistică este neputincioasă. Putem cel mult să-l numim pe Dumnezeu, să imaginăm un cuvânt care să-l numească, dar nu și să-L identificăm ca entitate, cu atributele, acțiunile, calitățile Lui. De exemplu sintagma „Dumnezeu e bun” nu are nici un sens, pentru că „bun” în înțeles omenesc are un anumit sens, pe când în sens divin are cu totul și cu totul alt sens. Este evident că Dumnezeu nu este pur și simplu „bun” și asta o știu cel mai bine supraviețuitorii de la Auschwitz și toți sinistrații și nefericiții lumii. Pentru că în imensa lor Prostie, oamenii așteaptă de la Dumnezeu o bunătate de tip uman, adică una care vine din exterior, de la celălalt, cu alte cuvinte așteaptă pomană, în loc să caute adevărata bunătate care se află în ei înșiși, să o găsească și să o activeze.

Întrebați o mamă care abia și-a pierdut fiul despre bunătatea lui Dumnezeu. Priviți-o în ochi înainte de a asculta ce spune și veți avea o imagine clară asupra prăpastiei care se cască între legile divine și legile omenești.

Spunem despre Dumnezeu că e bun pentru că ne-a dat viața și ne permite să o păstrăm. Dar el nu „dă” și nici nu „ia” nimic cu un anumit scop, premeditat, așa cum fac bișnițarii, profesorii, negustorii sau popii, care pretind răsplată pentru ceea ce fac. El a creat viața (?) și probabil că nici El nu știe de ce a făcut-o. Este vorba despre Inocență. Despre Inefabil.

Ceea ce place oamenilor nu poate plăcea și lui Dumnezeu. Solidaritatea, despre care oamenii cred că e bună pentru că aduce „putere”, nu poate plăcea lui Dumnezeu, care e singur și vrea singurătate.

„Să fim uniți” strigă nefericiții, de milenii.
Dimpotrivă, să ne risipim. Am dovedit ce putem face împreună. E suficient să privim istoria. E suficient să scoatem capul pe o fereastră a Marelui Oraș, la o oră de vârf. Acum e vremea să vedem ce suntem în stare să facem în singurătate. Va veni o vreme când omul va trebui să-și vadă de treaba lui, nu de treaba altora, ca acum.

Vremea Statului se apropie de sfârșit. Se întoarce vremea Individului. „Mergem și ne întoarcem, dar pe ansamblu înaintăm....”

Cioran mărturisește că și-ar fi dorit să fie canibal, nu atât de dragul de a-l devora pe X, cât pentru a-l putea vomita apoi. „Cred că numai din eleganță nu a spus *a-l defeca*”, șoptește R. E de discutat aici. Pentru că defecarea presupune digestia completă, anularea totală a alimentului. Pe când de vomitat vomiți ceva pe jumătate digerat. Sau nici atât. Asta se potrivește de minune cu spiritul cioranian. S-a priceput de minune să arate membrana umedă și băloasă în care oamenii au îmbrăcat viața, ideea de viață. Ceea ce trăiesc oamenii nu e viață, ci o viață pe jumătate digerată, pe jumătate vomitată.

Nu există ascunzătoare mai eficientă, mai călduță pentru imbecili decât solidaritatea.

... binele comun, Rândul Lumii, patriotismul, într-un cuvânt Politica.

Nu dragostea de francezi ci ambiția de afirmare l-a împins pe Cioran în brațele limbii franceze. Dar aceasta l-a înșelat. El singur recunoaște, mai târziu, că franceza e cu mult mai săracă decât româna. Trebuie să fi fost cumplit pentru el să nu poate traduce „a se zbate” – verb care făcea parte din coloana lui vertebrală. L-a avut în schimb pe écartellement. Și consacrarea.

Să fii „tobă de carte”. Educația prin acumulare și pentru acumulare. Suntem puncte de tranzit ale ideilor, nu burdufuri de brânză și nici cimpoaie.

„A ști” înseamnă în primul rând să cureți țeava puștii. Să strălucească în așteptarea glonțului.

Sub hipnoza modernității confundăm confortul trupului cu confortul sufletului. O friptură în sânge ne merge „la suflet”. Spunem despre un îmbuibat că „are tot ce-i trebuie”. Oare?

Ni se acordă dreptul de a spera, de a intui fericirea de Dincolo. Certitudinea niciodată. Tocmai asta e minunat. Dar oamenii se reped la certitudini ca musca la rahat. Arta de a trăi este de a atinge fără să atingi, de a arăta fără să arăți. Este arta de a se îmbrăca la anumite femei.

Primul și cel mai important avantaj pe care Răul îl are asupra Binelui este dinamismul, mișcarea. (Satul dispare pentru că acolo oamenii sunt buni, adică statici. Misterele antichității nu le vom mai cunoaște niciodată, pentru că am dorit „altceva”, mereu „altceva” etc)

M-am clătinat numai când Ideea de Dumnezeu m-a traversat pentru o clipă. Ce-ar fi fost să rămână pe loc? Explozie instantanee.

Sunt gata să pledez pentru înțelepciunea prezervativelor, pentru necesitatea onanismului, pentru senzualitatea vibratoarelor și a cozilor de mătură, pentru orice cauză care ar putea duce la oprirea nașterilor.

„De ce nu te arăți Doamne? De ce nu vii să....”, etc etc etc. Dar Dumnezeu rămâne nemanifestat nu din indiferență sau cinism ci pur și simplu din Bun Simț.

40 de ani, 37 grade celsius, 100 kg, doar 300 euro, 1000 leghe de... casă, 1 femeie. Desprinderea de cifre...

De ce să publici? Merge vreodată apa în căutarea însetatului, sau vânatul în căutarea vânătorului?

Oasele se deformează sub povara mentalităților, a convingerilor, a fixațiilor, a frustrărilor, a ipocriziilor. E vizibil la mulți bătrâni, dar noi căutăm explicații „medicale”, „științifice”.

Știința analizează numai efecte, pentru că nu vede și nu va vedea niciodată cauzele. Decât dacă se va alia cu Poezia.

Un tată urlă de durere la vestea că fiul lui a murit pe front. Totuși el, tatăl, îl învățase să-și iubească Patria. (Ca și cum Dumnezeu ar fi trasat frontiere, nu Politica). Jegul acestei specii nu constă în slăbiciunile ei naturale ci în cele pe care și le inventează. Și în inconștiența cu care confundă cele două categorii.

Dragostea omenească e un caz particular, incomplet, parțial al Dragostei.

„Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Nici o poveste din lume nu detaliază această fericire de după. Pentru că adevărata dragoste se termină chiar în acel punct. Ceea ce urmează nu e decât un surogat mai mult sau mai puțin reușit.

Familie-Școală-Căsătorie-Carieră, într-un cuvânt Politică – adică batjocorirea instituțională a Sufletului Individual.

GELASSENHEIT (la Heidegger) - atitudinea prin care ceva este lăsat să fie. Calm, senin....

Cu ce e mai bun un cenaclu literar decât o ședință de partid? Aceleași obsesii de a te face remarcat, de a ieși „în față”, etc. Tot gunoiul naturii umane în acțiune. Ideea de reuniune a fost definitiv compromisă de Politică. Sănătatea sufletului nu are nevoie de manifestări publice. Dimpotrivă.

eu secret
tu secreți
el secretă

Apel la NEmanifestare. („Așezați-vă liniștiți” – Ceaușescu știa, sau mai bine zis simțea ceva)

Mama îmi spune că inscripția de pe crucea tatei s-a deteriorat. Primul detaliu pe care mi-l dă este că „o singură literă costă 45 000 de lei”

La serviciu, după o anumită vârstă ești lăsat în pace, indiferent dacă randamentul tău scade sau rămâne constant. Sistemul și-a atins scopul: ești dependent de el acum, ești îndobitocit. Anularea tuturor aspirațiilor, viselor, fixarea în automatisme, resemnarea – toate țintele au fost atinse. Acum ești un bun cetățean. Ești respectat după ce ai fost total îndobitocit, după ce înveți perfect zâmbetul de piatră, zâmbetul de adult, zâmbetul acela cu mii de înțelesuri. Ne înțelegem tacit, din priviri, să transmitem acest blestem generațiilor care vin. Și zâmbim cu înțeles.

Unui autor de romane pe bandă rulantă i se face publicitate la noul roman citându-i-se operele anterioare. Pe principiul „După un căcat, acum puteți gusta un căcat și mai mare”. Și cititorii dau buzna. Coperțile sunt atrăgătoare. Și numele sonor.

Dacă Cioran e nihilist, atunci Nihilismul este negarea Prostiei, demascarea Prostiei ca lege în Stat. Literatura nu e un „sector de activitate”.

La început l-am citit pe Marc Aureliu din respect pentru Cioran. Apoi din respect pentru el însuși. Geniul are nevoie de vestitori, el nu vine către tine ci trebuie ca cineva să ți-l aducă.

De ce își iese din minți educatorul când copilul îi răspunde la învățăturile lui cu „Ce dacă?”. Pentru că acest „Ce dacă” este perfect compatibil cu cele mai profunde, ezoterice învățături din vechime: Vedanta, Tao Te king, Stoicii, Buddha – indiferența față de lumea exterioară și concentrarea pe lumea interioară. Este ceea ce copilul încearcă, inconștient, să facă. Ori educatorul are un interes diametral opus – să ascundă Adevărul revelat încă din Antichitate, înlocuindu-l cu adevărul științific, demonstrat, adică fără suflet. Eliminarea Sufletului din procesul de cunoaștere – asta e misiunea fundamentală a Școlii moderne.

Nu mă întristează și nu cred că m-a întristat cu adevărat niciodată moartea cuiva și desfid pe oricine va plânge la moartea mea ca pe un ignorant sclerozat sau îndoctrinat.

Adevăratul motiv al tristeții este nașterea nu moartea.

Să coborâm în inima Sincerității și să recunoaștem.

Acidul care să dizolve păienjenișul cifrelor – distanțe, ani, greutăți, „înălțimi” – asta trebuie căutat.

Nu există un zahăr doi zahări – ci ideea de zahăr; un grâu două grâuri – ci ideea de grâu; un om doi oameni – ci ideea de om.

Nu vom cunoște adevărata Dragoste, cât timp adulții vor continua să-i învețe pe copii ce e dragostea. Și nici pe Dumnezeu.

Sunt cazuri în care îți stă în putere să eliberezi un om de coșmaruri, de nebunie chiar, asumându-ți tu toată vina pentru greșelile lui. Se întâmplă extrem de rar, dar e posibil. Tot astfel există oameni care în taină, în singurătate sting, macină, dizolvă cu sufletul lor toate ororile lumii, retrăindu-le. Asta e singura explicație posibilă a supraviețuirii acestei lumi putrede până la os. Ceea ce numim “imaginație”, sau, și mai ridicol “talent literar” sau “inspirație”, pentru unii este un destin, cât se poate de concret.

Iisus a spus “Fiți trecători”

Cu albeața creștinismului pe ochi n-ai să vezi niciodată adevărata frumusețe a lui Iisus.

Cauți starea pe care ți-a dat-o la un moment dat o anumită țigară și fumezi țigară de la țigară până îți vine să vomiți. Pentru că nu vrei să aștepți ci vrei ca dumnezeu să vină la tine la comanda ta. Acum!

Senzația abominabilă pe care am avut-o prima oară când am auzit spunându-se despre o fată că “s-ar fute”. Cred că eram în curtea școlii. Acest condițional mi-a înghețat șira spinării. Este aici toată mizeria condiției sociale a femeii, a femeii în general. Și a bărbatului.

Fiecare poartă în el năzuința de a face ceva diferit de restul lumii pentru că simte că Rândul Lumii e în eroare. Și se screme să facă asta menținându-se în Rândul Lumii.

Ce semnificație copleșitoare pot căpăta vorbele unui muribund în percepția celor din preajmă! Orice tâmpenie sau platitudine ar debita, capătă brusc semnificații metafizice. Și în primul rând dorințele! Ce spune muribundul devine brusc “sfânt”. Asta e “sfințenia” oamenilor: frica prostească de moarte (pe care Politica și locotenentul ei, Biserica, le speculează la maximum). Vezi și adorația pentru Iisus pe cruce. Creștinul îl vede pe Iisus răstignit, nu vorbind. Nu ideile lui îl impresionează în primul rând ci circul răstignirii.

De ce Statul, care are o lungă tradiție a crimei, care de fapt se întemeiază pe Crimă, Război, Putere etc, este atât de înverșunat împotriva criminalilor individuali, pedepsindu-i, chiar și în ziua de azi, cu pedeapsa capitală? Statul, care este criminalul instituționalizat (războaiele) ar trebui să-l înțeleagă cel mai bine pe criminalul individual. Numai că Statul are interesul ca oamenii să rămână în viață, numai în măsura în care sufletul individual trebuie să rămână captiv în trup, pentru a putea fi controlat și exploatat. Asta e “grija” Statului față de cetățean: grija de a-și păstra marionetele care să asigure continuarea comediei. Orice acțiune care eliberează sufletul trebuie pedepsită (criminalii și poeții deopotrivă – criminalii cu moartea pentru că o permite contextul, iar poeții cu marginalizarea, cu așezarea lor la capitolul “divertisment”, alături de lăutari, la sfârșitul telejurnalului).

Nici Iisus nici un alt fondator de religii nu vorbește despre națiuni ci numai Politica. Fondatorii de religii au în vedere oamenii ca frați nu ca națiuni. Politica este cea care fură ideile sfinte și le umple de noroi. Cu sprijinul larg al Bisericii. Sf Pavel a devenit agent electoral pentru că nu și-a eliminat din vocabular cuvinte ca evrei, efeseni, tesalonicieni etc. Pentru ca să rămână sfânt ar fi trebuit să vorbească mereu depre frați, nu despre o națiune sau alta. Prin cuvintele lui Pavel rana produsă în sufletele oamenilor de ideea de națiune, pe care Iisus s-a străduit să o închidă, s-a deschis acum și mai larg. Ca să continue lucrarea maestrului său, Pavel ar fi trebuit să întrebe la tot pasul “Ce e aia?” când auzea vorbindu-se de o națiune sau alta. “Ce e aia? Eu știu că pe lume sunt frați nu neamuri?”. Dar altceva avea el în cap...

De ce sunt femeile atât de dezorientate în trafic? Pentru că sunt învățate încă de mici să simuleze neajutorarea, cu scopul de a trezi în bărbați instincte de “protector”. Dar la volan nu prea merge.

“Respectă pe mama ta și pe tatăl tău” s-a transformat, din mers, în “ascultă pe mama ta și pe tatăl tău”. Dar a respecta pe cineva nu înseamnă neapărat să-i preiei modelul de viață. E o gogomănie și o puturoșenie a gândirii să te complaci în această nerozie. Respect nu înseamnă model, după cum morala nu e totuna cu cultura (vezi Tolstoi)

Vezi câte o mutră pe stradă si zici “Bă da urât l-a mai făcut Dumnezeu pe ăsta”. Atenție, nu l-ai cunoscut pe acel om în leagăn, așa cum l-a făcut Dumnezeu. Ceea ce vezi pe fața lui este lucrarea omenească, viața minunată pe care i-o oferă Politica, “binele comun” care i-a fost propovăduit, șocurile psihice la care este supus prin lege.

Sunt față de Dumnezeu ceea ce o celulă a organismului meu este față de mine. Poate o celulă să-mi zărească surâsul?

Marea, ca și marea Artă, ca tot ceea ce ține de suflet, este trecut de rândul Lumii la capitolul “Divertisment”. A citi o carte, a merge la mare, înseamnă pentru Rândul Lumii doar o “distracție”, un răgaz în gâfâiala pentru “existență”, adică pentru autodistrugere.

Când cauți să te lași de fumat ai da orice ca starea de greață pe care ți-o provocase abuzul să revină, ca să te scape de tentație.

Faptul că mama își consideră copilul o proprietate personală, de la care așteaptă “rezultate”, anumite recompense pentru “sacrificiile” pe care le-a investit în el (exact ca într-o afacere) este adevăratul sacrilegiu, cu mult mai grav și periculos decât păcatul curvelor. Este o curvăsărie pe termen lung, care distruge întreaga viață, nu numai o noapte.

Greșeala fundamentală, atât a mamelor cât și a academicienilor și a scriitorașilor de serie, este că nu își asumă rolul de tub, de unitate de transfer ci se consideră surse, entități colectoare, “creatoare”. Au impresia că ceea ce emană din ei le aparține. Confundă creația cu dreptul de proprietate.

6 martie 1909, Iasnaia Poliana. Lev Tolstoi scrie:
“O corupție sub acoperirea creștinismului – prin pervertirea cugetului; o corupție a Statului prin LEGIFERAREA, nu numai prin justificarea, dar și prin preamărirea Mândriei, Ambiției, Lăcomiei, umilirii oamenilor și mai ales a oricărui fel de violență, a omorurilor din timpul războaielor și a execuțiilor. S-ar părea că e atât de limpede, dar nimeni nu vede, nu vrea să vadă asta. Și ei toți, Biserica și Statul deopotrivă, deși văd cum proliferează Răul, continuă să-l producă.
Ca și cum niște oameni care știu doar să are pământul și au numai unelte pentru arat, care pot supraviețui numai prin munca lor – prin arat, ar ara ogorul pe care cresc deja grânele.
Dacă la timpul lor Biserica și Statul au fost necesare, în vremurile noastre ele sunt vădit dăunătoare și corupte”

A doua zi, 7 martie 1909, Lev Tolstoi scrie din nou:
“Din ce în ce mai limpede și mai insistent se cere formulată ideea că una din principalele cauze ale nenorocirilor prin care trece omenirea este inerția, acceptarea unor forme ale vieții deja desuete: Biserica, Statul, Știința – A ara peste grâne, a îmbrăca, adult fiind, haine de copil și a le sfâșia și coase la loc și a nu înțelege că nu mai e nevoie de ele, că trebuie aruncate și făcute altele noi”

Ohne Hast, ohne Rast.
Fără grabă, fără preget.

Ni se spune ironic în copilărie „ești tare curajos cu femeile”. Păi tocmai asta trebuie: să fii curajos pentru că la ele este secretul, puterea vieții și a morții, să iei aminte la extraordinara forță care se ascunde în ele. Îți trebuie un imens curaj pentru asta. Se încearcă pe toate căile să ni se mențină imaginea de ființă „slabă” pe care o avem asupra femeii. Dar slăbiciunea ei e doar aparentă, fizică poate, dar nu sufletească.

A fugi de singurătate înseamnă a fugi de Dumnezeu. A nu mai îndura singurătatea înseamnă a nu-l mai putea îndura pe Dumnezeu. Asta se întâmplă peste tot.

Valorile tradiționale ale părinților noștri: casă, mașină, nevastă, carieră, bani. Prin urmare orice în afară de Dumnezeu. Dumnezeu numai Duminica și îmbrăcați frumos.

La început îl acuzam pe Dumnezeu de toate nenorocirile lumii și ale mele. De când i-am luat urma în mine însumi am devenit mai... indulgent. Hm!

Liniște nu înseamnă neapărat absența zgomotului, ci înseamnă în primul rând absența celorlalți. Absența fizică a celorlalți și, dacă e nevoie, păstrarea lor în minte, în suflet.

Defrișăm pădurile, turnăm peste tot beton și asfalt și apoi blestemăm soarele pentru caniculă.

Școala spune „Tu nu ești Socrate”, dar vine Epictet cu precizarea esențială „Tu nu ești Socrate, se înțelege, DAR E BINE SÃ TRÃIEȘTI CA ȘI CUM AI VREA SÃ DEVII UN ALT SOCRATE”. Școala nu are nici un interes însă ca tu să devii Socrate.

Să rupi conspirația mamelor. Să le zdrobești Tăcerea de Fier în care s-au baricadat.

Fără Prostia săracilor, a celor care tânjesc după „fericirea” bogaților, care bălesc când văd un Porsche sau o vilă cu etaj, am fi eliberați de Stat și de toate murdăriile lui.

Dar săracii se socotesc „nedreptățiți”. Bucuria Statului: „Vrei mai mult, muncește”. Și circul continuă.

„Fă-ți mai întâi o situație, strânge bani, însoară-te și apoi poți face câtă filozofie vrei”. Cu alte cuvinte vomită-ți sufletul, dă cu el de pereți, șterge-te cu el la cur, bagă-l în gură, folosește-te de el ca de o cârpă și apoi odinește-ți capul pe el ca pe o pernă curată. Prefă-te, prefă-te mereu, asta e șansa ta!

E greu să crezi că totul e iluzie, pentru că simțurile îți spun altceva. Dar poate că și simțurile în sine nu sunt decât niște iluzii.

Cine și pe ce bază își arogă dreptul de a smulge copiii din ceea ce numim „inconștiență”?

Ce fel de „bun simț” spune că copiii nu trebuie să-și judece părinții? Ce este atât de jignitor în întrebarea „De ce m-ai făcut mamă?” Dintotdeauna atacul asupra Ignoranței e luat drept jignire.

Politica este cea care îl învață pe individ să aștepte totul din afară, de la celălalt, întreține cu premeditare o iluzie perpetuă care duce, prin jocul compromisurilor, al clișeelor și al prejudecăților idiotizante, la distrugerea sufletului individual. Iată de ce Poezia și Filozofia autentică nu pot coabita cu Politica. Poezia și Filozofia, al căror scop fundamental este salvarea sufletului individual (Biserica nu mai face parte din această categorie din momentul în care și-a dat mâna cu Politica, când a îngenuncheat în fața ei în loc să îngenuncheze în fața lui Dumnezeu) au datoria sacră de a scoate Politica și politicienii din istorie. Bineînțeles că nu prin violență, ci prin rezistență pasivă (O vorbă americană (!) spune „Bombing for peace is like fucking for virginity”). Nici un suflet nu va putea respira cu adevărat până cînd ideea de Politică (Statul) nu va fi ștearsă pentru totdeauna de pe fața Pământului. Statul este o formă desuetă de organizare umană. Desuetă. O spune Tolstoi. Și nu într-un roman!

„Vino cu soluții” nu este decât un slogan politic care duce la perpetuarea iluziei că ne putem guverna singuri, după legi inventate de noi, noi, care suntem atât de contradictorii, de iluzorii, noi cei care ne ascundem de ploaie la primele picături, care tremurăm de groază când Dumnezeu își clatină munții și își varsă mările. Cei care cer soluții alternative pentru a crea „o lume mai bună” nu sunt decât alți politicieni, incapabili să înțeleagă că datoria omului nu este de a crea și guverna lumi, forme de orânduire etc – nu e asta treaba lui – se vede clar din istorie că nici o formă de orânduire concepută de om nu rezistă și nu va rezista niciodată. Această vânzoleală fără sens trebuie să înceteze.
- Da, dar datoria noastră este să încercăm.
- Greșit! Fundamental greșit. Nu asta e datoria noastră. Datoria noastră este de a trăi după legile lui Dumnezeu, nu după legile pe care ni le inventăm noi înșine. E o confuzie gravă aici, care trebuie pusă în lumină și extirpată. A încerca să ne conducem după legile noastre e ca și cum am încerca să dăm o lovitură de stat împotriva lui Dumnezeu. E imposibil așa ceva. Adversarul e prea puternic. Treziți-vă oameni buni, până nu va fi prea târziu! Ceea ce visați se află înăuntrul vostru, fericirea și liniștea pe care le căutați nu se află în nici un fel de stat pe care l-ați putea imagina, ci în voi înșivă.

Lucruri extrem de simple, adevăruri care strălucesc prin vremuri ca roua pe petale sunt ținute departe de ochii copiilor. Și asta cu un scop foarte exact.

Pentru a atinge Fericirea nu trebuie să muncești mai mult (așa cum spune Politica) ci să gândești mai mult (așa cum spune Filozofia).

„Noi muncim nu gândim” – gloata își face un titlu de glorie din propria sa nefericire.

De ce nici o poveste nu spune ce se întâmplă după „și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”? Pentru că eternizarea unei relații este nefirească. Viața nu este o eternitate în miniatură și nu e nimic înălțător, nobil sau glorios în faptul că îți dai sufletul pe mâna altuia pentru tot restul vieții. Nu durata unei relații contează, nu cantitatea ci calitatea. (Capacitatea omului și în special a femeii, de a imagina modalități de a fugi de sine însuși nu cunoaște limite)

Dragostea se cere repetată, nu cimentată, zidită, rigidizată – prin contracte și jurăminte în public. De ce ai nevoie de public dacă ești sigur pe ceea ce simți? Iar dacă nu ești sigur, de ce continui să te minți singur, să-ți minți sufletul, adică pe Dumnezeu?

„Am să mor și n-am să mai văd stelele, nici norii”. Dar de unde știi? De ce ești atât de sigur? Caută la baza acestor convingeri și n-ai să găsești decât convenții și clișee. Și dacă n-ai să mai vezi stelele și norii, de unde știi că n-ai să vezi, cu ochii tăi, Ideea de stea? Ideea de nor...

Educația pentru acumulare duce în primul rând la acumularea frustrărilor. Pentru că Sufletul (Sinele, Bunul Simț) își dă seama că nu va putea niciodată acumula tot, în timp ce Eu-l îl biciuiește cu ambiția lui prostească. „Ai început, trebuie să continui”, urlă Eu-l. „Nicidecum! Poți ieși din comedia asta în orice moment. Chiar și acum”, răspunde Sinele liniștit.

„Nu pierde timpul”, îmi striga mereu tata. Dar timpul nu există, îmi spune acum Tostoi. Pe cine să iau în serios – sângele sau sufletul?

Biciclistul nu are nevoie de carnet de conducere, pentru că în cazul unui accident, el este totdeauna victimă, niciodată călău. Și dacă respectă legea și dacă nu, tot el e cel care moare, așa că Statul îl lasă în pace.
Sistemul se concentrează pe controlul celor care pot ucide, vătăma; cei considerați inofensivi, cei care nu se manifestă, sunt lăsați în pace.

Nimic nu se va schimba în bine pentru această specie, până când nu vom renunța să ne autoimpunem „valorile tradiționale”. La o analiză extrem de atentă vom constata cu ușurință că, de la ieșirea din peșteră și până la democrație, părinții noștri, cu excepții aproape singulare, nu au făcut decât tâmpenii.

Infernul nelegiuiților va fi acesta: vor fi nevoiți să se gândească în eternitate la tot ce au refuzat să gândească în această viață. Lui Hitler îi va fi înlocuită conștiința cu cea a lui Emily Dickinson, a lui Irineu cu a lui Tolstoi, a lui Stalin, cu a lui Socrate, a lui Caiafa cu a lui Iisus etc etc

Ne ferim să ne trăim viața „la întâmplare”, omițând deliberat faptul că „întâmplarea” este poate tocmai voia lui Dumnezeu. Chiar noi înșine spunem „Cum o vrea Dumnezeu”. Ce e rău în a trăi după voia lui Dumnezeu?

„Și se simțea în temniță ca într-o livadă” (Sfântul Ioan Gură de Aur despre Pavel).

Nu vi se pare ciudat că, deși există de atâta vreme, bomba atomică nu a fost declanșată încă? Mințile acelea bolnave de glorie, setoase de putere, șerpii aceia cu cravată, fără nici un fel de scrupule continuă să ezite. S-ar părea că în orice lichea există urme de divinitate.

Cel care plânge la o înmormântare, s-a „adaptat” atât de bine la viața mundană, s-a tăvălit atât de mult prin noroiul convențiilor, ipocriziilor și minciunilor, încât acum, când a venit vremea să se curețe se simte dezbrăcat, jupuit.

„Bombing for peace is like fucking for virginity” – pe o lozincă a demonstranților pacifiști în fața Casei Albe, cu referire la conflictul din Irak.

Perfecțiunea exclude acțiunea. Este absurd și ridicol să imaginăm un Dumnezeu acționând. Nimic din ceea ce e perfect nu este și nu poate fi rodul unei acțiuni, pentru că orice acțiune degradează încă din momentul declanșării, ideea de la care a pornit. Nevăzutul mișcă Văzutul, Non Acțiunea guvernează Acțiunea. Poate de aici și tendința noastră către repaus, pe care Politica o combate cu atâta vehemență.

Ideea că Dumnezeu și-a mânjit mâinile de lut pentru a-l face pe om e pur și simplu grețoasă. Ne comparăm mereu cu el, ne imaginăm neîncetat că acționăm asemeni lui și că el acționează asemeni nouă și în felul ăsta, ne ducem învârtindu-ne în Infern.

A RENUNÞA la dușmani nu este o chestiune de etică ci o problemă strict tehnică, o igienizare a sufletului. Nu trebuie să „scapi” de ei, să-i combați, să le demonstrezi etc, trebuie pur și simplu să RENUNÞI, așa cum renunți la hârtia igienică cu care te-ai șters la fund – fără ură, fără dispreț. Nu ai nevoie de ei. Dușmanii, adversarii exteriori de orice natură, nu sunt, așa cum se spune, o „provocare”, un „stimulent”, ci doar un impediment, un bruiaj, un factor de distorsiune. Lupta se dă în tine, nu în afară. Dacă cele ce spui și gândești îți atrag dușmani, asta e semnul că nu ai fost în stare să-ți distrugi dorințele, ambițiile, interesele și atunci nu ești decât unul de-al lor.

Pune mâna și citește că vine nu Viața ci Moartea peste tine și te prinde cu chiloții-n vine.

Citește, citește, citește ... și nu numai în cărți. Nu e de ajuns să vezi, nu e de ajuns să privești, nu e de ajuns să analizezi, să deslușești – e nevoie să citești. Citește mesajul scris în tine.

Gălăgia adaptaților nu e decât plânsul lor de mai târziu.

Când știi că ai de spus lucruri fundamentale, nu vorbești ci scrii. Nu-i lași pe alții să-ți infecteze mesajul, până când știi că ești în stare să-l faci inalterabil, indestructibil. Până atunci TACI! Iisus și-a găsit pieirea tocmai pentru că nu și-a ținut gura. Și tot din același motiv creștinismul a luat calea sângeroasă și stupidă pe care o știm astăzi. El a vrut să însemne ceva pentru oameni, pentru contemporanii lui. El și-a dorit discipoli, a utilizat chiar metode politice (Veniți cu mine și vă voi face pescari de oameni, Mergeți la neamuri etc), a subestimat înclinația morbidă și diabolică a acestei specii pentru idolatrie și senzațional (spectacolul răstignirii). Metafora cu pescarii de oameni e total nefericită pentru că sugerează înșelăciune. Peștele e senin și încrezător când mușcă nada. Ar fi putut spune lucruri cu mult mai importante decat cele pe care a apucat să le spună. Un om nu-și atinge maturitatea intelectuală la 33 de ani ci mult mai târziu, poate la capătul vieții. Visez un Iisus bătrân ținându-mă pe genunchi.

Faima pe care și-a răspândit-o printre oameni i-a adus pieirea, nimic inefabil. Niciodată moartea unui om nu va putea mântui păcatele altora. Asta e o invenție sinistră, rodul gândirii strâmbe a celor care așteaptă salvarea mereu din exterior, mereu de la alții, de la ceilalți, niciodată de la ei înșiși. Rodul Idolatriei și al Ipocriziei congenitale a acestei specii, al gustului pentru Senzațional și pentru Sânge.

Non acțiunea: să scrii și să mori liniștit. Asta, doar asta ar putea schimba lumea. Ãsta e adevăratul sacrificiu: să știi că ești deasupra lor și totuși să rămâi în nemanifestare, cu orice preț. Un sacrificiu în public este inutil și melodramatic. Nu din vina eroului, ci din cauza Prostiei congenitale a mulțimii, a efectului de turmă.

Răul care stăpânește această lume nu este vizibil și deci nu poate fi combătut la vedere.

Cel care scrie ar trebui să rămână la fel de anonim ca și cel care citește. A-ți semna scrierile nu este o obligație, ci un clișeu. Dacă semnezi, numele tău murdărit de generațiile nesățioase, va murdări și mesajul divin pe care, poate, ai reușit să îl scrii în acea carte. De altfel ceea ce numești „numele tău” nici nu este al tău, ci ți-a fost dat de părinți, fără să ți se ceară părerea. Numele tău nu este decât ceea ce au vrut părinții tăi să fii, ceea ce tradiția impune, nu ceea ce vrei tu să fii, ceea ce ești cu adevărat. Vei ști vreodată ce ești, cine ești?

Educația nu poate porni decât de la o traumă a adolescentului, la prima iubire ratată de exemplu, nu la comandă, nu la oră fixă (ora 8.00, 15 septembrie, 7 ani). Iată de ce părintele nu are ce căuta la serviciu.

Când vorbim despre îmbătrânire ar trebui să avem în vedere în primul rând îmbătrânirea ochilor, a privirilor.

De folos îți este nu cel care te ajută, ci cel care te ajută să te ajuți singur, căci lucrarea lui nu mai poate fi desfăcută. A ajuta pe cineva direct este același lucru cu părintele care face temele copilului, fără nici o implicare a acestuia.

Orice ajutor exterior e nociv pentru că te învață să aștepți Binele din exterior și să neglijezi Binele Suprem care sălășluiește sufocat în tine. Te învață tehnica auto-victimizării (vezi Femeia)

„Să ne ajutăm unii pe alții” înseamnă „să ne murdărim unii pe alții”. Lumea asta e un loc murdar și orice ajutor din afară murdărește nu curăță.

Răsturnarea tarabelor, episodul cu smochinul, o anumită iritare în relația cu apostolii, arată că Iisus era un tip impulsiv (caracteristică de lider politic) – dorea rezultate imediate, tangibile, chiar în timpul vieții lui. Dar Adevărul, dacă este numit, se propagă de la sine. Vezi Manuscrisele din amforă.

Ce înseamnă de fapt a avea „școala vieții”? Adică să înveți cum să-ți ceruiești nasul ca să nu mai simți duhoarea, cum să-ți ceruiești bunul simț, cum să înlocuiești Dragostea cu Idolatria, Amabilitatea, Politețea, și „Responsabilitățile”, zâmbetul cu rictusul și sufletul cu cifrele.

Ucidem cu mai mare ușurință o muscă sau un copac decât un câine, pentru că musca și copacul nu au priviri. Sau nu le percepem noi...

A te gândi mereu la „Judecata de apoi” poate fi nociv în măsura în care ești tentat să-ți perfecționezi pledoaria, nu sufletul. Pledoaria e treabă de avocat nu de om.

Una e să captezi atenția cuiva și alta să-i captezi inteligența, nucleul divin îngropat în gunoiul convențiilor.

Scriitorii care s-au născut după apariția mijloacelor de comunicare în masă, chiar după apariția tiparului, trebuie priviți cu rezervă. pentru că motorul lor interior nu mai e inspirația divină ci setea de a ieși din anonimat. Depărtarea de Dumnezeu și aruncarea în brațele „semenilor”. Aruncarea în derizoriu a misterului divin și cultivarea „bunătății” omenești. Inspirația divină a trecut pe plan secundar, în pauzele dintre cenacluri, sesiuni de comunicări și alte nerozii de aceeași notorietate.

Primul pas către minciună este ieșirea din singurătate. Învățăm să acceptăm minciuna așa cum învățăm să-i acceptăm pe ceilalți. Minciuna a devenit condiția de bază a omului social. Nu se poate trăi în Adevăr decât în singurătate. Sfânt dacă ai fi, persoanei iubite tot îi vei spune minciuni. Din politețe.

Ieși pe stradă să respiri și în cale îți iese un cerșetor. „N-am” spui enervat, deși ai bani în buzunar, - pentru că te gândeai la altceva. E dreptul tău să te gândești la ce vrei, dar nu ai obligația să ieși din singurătate.

Întrebarea fundamentală a mamei către copil este „Ce vrei?” nu „Ce simți?”

Unitatea face Prostia.

Poți să compari senzația pe care ți-o dă reflexia lunii într-un ochi de apă, cu vreo satisfacție profesională sau familială? Ai să știi vreodată că binele pe care crezi că-l faci celorlalți e doar meritul tău? Senzația că te regăsești în sufletul unui mort de mii de ani cu bucuria de a cumpăra o pereche de chiloți nevestei? Ai să știi vreodată cine ești?

Aflu de la Dali că Voltaire avea o relație aparte cu Dumnezeu: se salutau dar nu vorbeau niciodată.
Salut!

De ce deschizi televizorul? Pentru că ecourile primei mușcături a plictiselii, clipa aceea de vacuitate pierdută în preistoria vieții tale, își răspândește încă ecourile în tine. Amintește-ți clipa aceea.

„Puterea naște responsabilitate”, spune un comentator la un documentar istoric.
Așadar nu Dragostea, ci Puterea. Dragostea nu are nevoie de „Putere”, pentru că ea însăși e Forța Supremă. Responsabilitatea își trage seva din frica individului față de propria slăbiciune, frică ce îl determină să fugă disperat în căutarea „Puterii”.

Responsabilitățile țin de Putere, de forța brută, nu de Dragoste. Un om „responsabil” nu iubește ci stăpânește.

Tot de la Dali aflu că Freud a scris o carte în care demonstrează că Moise era egiptean. Și ce dacă?

La reîntâlnirea cu iubita să te întristezi de gândul că în curând rutina te va plictisi din nou. Sunt gânduri în dragoste pe care cei vii nu au voie să le formuleze.

A te căsători are ceva din gestul de a da cu deodorant sub braț fără să te speli. Vrei să cunoști viața în doi înainte de a te cunoaște pe tine însuți. Te-ai obișnuit cu mirosul de transpirație stătută și refuzi să-l îndepărtezi cu adevărat. Crezi că face parte din tine.

Copiii sunt iresponsabili și nu avem dreptul să schimbăm asta.

Un om care se înregimentează într-un anumit grup caută siguranța personală, nu adevărul. Simplul fapt că există grupuri de opinie diferite și opuse, fiecare cu argumentele lui, demonstrează faptul că Adevărul nu e la nici unul dintre ele și mai ales nu în cel din care faci parte.

Un om devine cu atât mai strălucitor cu cât reușește să-și înlocuiască Eu-l cu Sinele, cu cât își împinge Sinele mai către suprafață. Este ceea ce numim „schimbarea la față”.

Ne-am putea imagina că cineva a depus o muncă de „redactare” sau de „editare” a manuscriselor de la Marea Moartă? Mă îndoiesc profund. Dragostea nu are nimic de-a face cu nici o formă de organizare omenească.

A nu se confunda cinstea cu responsabilitatea. Poți fi cinstit și iresponsabil în același timp. Mai mult chiar, nu poți fi cu adevărat cinstit fără o anume iresponsabilitate. În timp ce mârșăviile, toate mârșăviile, se comit în numele anumitor „responsabilități”

Oamenii sunt perisabili, doar ideile sunt eterne. Ce importanță ai tu în comparație cu Ideea de Tu, care te-a însoțit până la naștere și care planează toată viața deasupra capului tău, așteptându-te?

„Mingere cum bombis res est gratissima lumbis”
A urina cu pârțuri este o binefacere pentru șale. (Dali)

Calea spre Adevăr trece inevitabil prin Delir. Dar noi ocolim Delirul cu aceeași grijă pe care o avem față de opinia celorlalți, față de Rândul Lumii.

Pyrrhon nu a scris nimic, în schimb se spune despre el că vorbea foarte mult singur.

Orice dobitoc poate avea responsabilități dintre cele mai grele, pe care le poate duce cu cea mai mare precizie și corectitudine la îndeplinire.

Când ești îndrăgostit nu faci niciodată greșeli. Faptul că simți nevoia de scuze este cel mai sigur semn că nu ai fost îndrăgostit, ci doar puțin excitat, că nu ai cunoscut niciodata Dragostea.

A da vina pe „dragoste”, pe ceea ce-și imaginează ei că e dragostea, a confunda dragostea cu rutul și zborul cu erecția. „Eram îndrăgostit, de aceea am greșit”, se scuză gunoiul, în loc să spună „Eram în călduri”. Rândul Lumii admite starea de îndrăgostit ca circumstanță atenuantă. Ce semn mai clar că Rândul Lumii disprețuiește, o consideră o slăbiciune, deci ignoră cu desăvârșire Dragostea? Rândul Lumii, cel căruia noi îi dăruim copiii noștri, nu numai că nu are printre legile sale Dragostea, dar o și umilește, o marginalizează.

Copilul care strigă „vreau acasă” și poetul care caută singurătatea sunt una și aceeași ființă.

Copiii se plictisesc la discursuri pentru că sunt false. Totul poate fi spus în câteva cuvinte. Într-unul singur chiar. Noi, ca adulți deștepți ce ne aflăm, mai întâi ne educăm copiii să „fie cuminți” la orice discurs idiot la care îi obligăm să participe, crezând că astfel îi învățăm stăpânirea de sine (dezgustătoare confuzie) și abia apoi învățăm să apreciem concizia, abilitatea de a te exprima în câteva cuvinte, scurt și la obiect. Dar copilul știa asta de la bun început!

În cazul îndrăgostirii impulsul sexual apare din imposibilitatea atingerii celuilalt suflet. Dorești cu ardoare ca entitatea pe care o numim suflet să se dizolve, să învăluie și să se învăluie în celălalt suflet. Eșecul frustrant și repetat (sau poate doar iluzia eșecului, faptul că nu poți confirma la nivel senzorial această contopire) te face să accepți contactul sexual ca soluție de compromis și să te arunci cu furie în ea. Este vorba de dorința de a materializa celălalt suflet, de a obține o confirmare a senzației fizice pe care ți-a provocat-o acel suflet, o reprezentare fizică a ceea ce atât de mult ne-a durut la nivel metafizic. Și atunci încerci ca soluție contactul sexual. Îți spui „asta trebuie să fie împlinirea, deznodământul”. Dar nu e! Nu e! Nu e Aici.

Nu știu dacă cei care nu au scris nimic (Socrate, Epictet, Pyrrhon, Buddha, Iisus, Þuțea) sunt mai înțelepți decât cei care au scris. Pentru că, chiar dacă au renunțat la scris, asta nu i-a împiedicat să aibă discipoli. Renunți la scris pentru a stârpi trufia, dar dacă păstrezi discipolii riscul este mai mare pentru că Idolatria, adică Nedragostea, este și mai aproape.

O sarcină cu pierderi de sânge periodice. Probabil copilul va fi străveziu, imperceptibil. Va semăna leit cu Dumnezeu.

Dreptul care ni se acordă de a mângâia coperta unei cărți este poate o compensație pentru neputința de a atinge Aici miracolele pe care le evocă.

Sentimentul păcatului apare în mod artificial. El se datorează importanței disproporționate pe care o acordăm părerilor celorlalți în detrimentul propriilor noastre sentimente, a Dumnezeului care locuiește nemanifestat în noi.

Gura Lumii (etica gloatei, „moralitatea” politicii) nu este Gura lui Dumnezeu, iar ceea ce lumea numește Păcat nu este păcat și în ochii lui Dumnezeu.

Nevasta bătută de bărbat și care apoi acceptă, de „dragul copiilor”, împăcarea, împreunarea, continuarea coșmarului, comite un păcat mai cumplit decât cel sau cea care face din dragoste un sport de performanță. Pentru că nevasta bătută poartă ura mocnind în suflet.

La ce bun să-mi „demonstrez valoarea” și cui? Prostia va domina omenirea până la capătul vremurilor, pentru că Prostia e comodă ca o pernă, călduță ca o duminică de vară, accesibilă ca o bucătăreasă, „normală” ca un profesor îndoctrinat, mămoasă ca o educatoare de grădiniță. Prostia crede și susține valorile democratice, pentru că majoritatea va fi mereu de partea ei. Și atunci, Qui prodest? Prostia va câștiga orice fel de alegeri, în orice condiții, sub orice regim. Ea nu cunoaște frontiere și nici culori politice, sex sau vârstă.

La ce bună Democrația, atâta timp cât Prostia este și continuă să fie majoritară?

Dreptul la liberă exprimare și evoluția fără precedent a mijloacelor de comunicare nu face decât să dea Prostiei proporții cataclismice.

E caraghios și stupid că omul, ajuns pe punctul de a declanșa cataclismul atomic, nu lasă din dinți ambiția de a deveni „stăpânul Naturii”. Incredibil. Numai cine nu vrea sau cine nu are interesul nu-i vede micimea în raport cu Natura. Micimea nu fizică ci morală. Principiile total opuse Naturii pe care se întemeiază viața societății, „normalitatea” artificială pe care și-a construit-o. Omul simte puterea lui Dumnezeu în el însuși – și este o percepție corectă – dar faptul că nu recunoaște acea forță decât ca pe ceva propriu, care îi aparține lui ca individ, de care se poate folosi după cum îl taie capul, îl face să se arunce în această aventură nebunească și fără întoarcere. Omul vrea să fie Dumnezeu aici, pe pământ, pe lumea asta, care nu e decât una din nenumăratele lumi posibile.

Singura șansă de a-și subordona (într-un fel sau altul) Natura, ar fi fost să trăiască după legile Ei. Dar el vrea să o domine cu legile lui, pe care le născocește el în nebunia și în orbirea lui.

Societatea, liantul ei este ideea că fiecare individ trebuie să ofere și să primească ceva în schimb de la celălalt. Alternativa care i se prezintă e moartea, dispariția. Fără asta nu se poate i se spune. Minciună gogonată!

Această gogomănie a creat lanțul infernal al „responsabilităților” care la rândul lor ne-au îndepărtat de Dumnezeu. Culmea este că toți recunosc asta și totuși continuă să trăiască la fel. Ghiță șoferul înjură minciunile de la televizor dar continuă să creadă că menirea lui este volanul. Asta îi dă senzația de „stabilitate”. Dumnezeu (bunul simț) îl ajută încă să conștientizeze minciuna, dar Statul (responsabilitățile) îl „ajută” să rămână în întuneric.

Copilăria n-are să se mai întoarcă, îți spuneai la un moment dat. Și totuși vezi cum an după an, după noiembrie umed și deprimant vine mereu aprilie și mai. Dar continui să-ți spui că nu mai ești copil. Negi ceea ce vezi și te ghidezi după ceea ce ți se spune.

Ajunsese să se bucure până și de propria lui tristețe.

Ignoranța nu este o lipsă, o absență, un gol, ci o tumoră, cultivată, hrănită, întreținută zi de zi.
Ignoranța nu este o absență ci o pungă umplută cu lături, care îți atârnă de gât, care te ține cu capul plecat și în care părinții, profesorii și toți cei de la care ai crezut că ai de învățat, de care ai încercat să-ți legi sufletul, și-au aruncat (mai mult sau mai puțin conștient) dejecțiile, frustrările, spaimele și obsesiile. Ignoranța nu înseamnă „cap gol”, ci cap umplut cu gunoaie.

Scopul oricărei mișcări culturale trebuie să fie eliminarea ideii de Politică, întoarcerea la peșteri și păduri (cât timp mai există peșteri și păduri). Nu poate exista reconciliere între Politică și Filozofie. Liiceanu și Băsescu zâmbind împreună la sindrofii=leucemie

Edle Einfalt und stille Grosse (Winckelmann) – Simplitate nobilă și măreție liniștită.

De ce suferi la gândul că cei răi și proști „înving” întotdeauna? Pentru că încă mai crezi în competiție. Chiuretajul nu a fost făcut corect.

Ajuns la maturitate n-am avut nici o clipă senzația că am urcat o treaptă, ba dimpotrivă. Am simțit acea claritate a vederii, o percepție mai cuprinzătoare asupra lucrurilor, permanenta senzație de „deja vu”, dar niciodată sentimentul că toate astea ar reprezenta un câștig pentru sănătatea sufletului meu. Ba dimpotrivă.

De câte ori am avut o relație am avut tendința să-mi învinuiesc partenera pentru stările mele sufletești negative. Într-o relație îți dăruiești, adică îți înstrăinezi sufletul.

Nu prezența îngerului te tulbură, ci faptul că vrei să-l arăți celorlalți, să te lauzi cu el. Gândul ăsta te umple de extaz. Totuși e cel mai josnic sacrilegiu care poate fi imaginat.

Să se știe că ai înger și să fii respectat pentru asta. Atâta vrei. Ce spune îngerul nu mai auzi, nu te mai interesează.

Maturizare=cărnițele sufletului putrezind, zâmbetul muieresc instalându-se. (Un gând difuz către Bogdan Geană)

Mai 2006 Miting în fața Catedralei Sfântu Iosif, împotriva unei construcții din apropiere. Doru Braia declamă, rânjind, de la microfon: „Ei nu știau că sunt și arhitect, ei credeau că sunt doar un simplu ziarist”.

Alții, de scârbă, s-au sinucis. Eu doar refuz să trăiesc. E totuși o diferență.

Statul nu face decât să amplifice ambițiile, pasiunile, dorințele, iar despre marii gânditori spune „Nu-i timpul acum, ești încă prea mic. O să-ți spun eu când ești pregătit”

Niște mortăciuni copleșite de confort, ziduri groase, calorifere, televizoare, telefoane mobile, intrigi muierești și ambiții erectile.

Timiditatea, adică modalitatea prin care copilul își protejează sufletul, este prima țintă pe care Familia și Școala caută să o desființeze prin Educație. Toată lumea știe asta, toată lumea consideră acest lucru total firesc. Idioțenie generalizată.

Principiile de viață ale marilor gânditori ai lumii nu au loc în viața copilului din pricina mamelor, a profesorilor, nu pentru că aceste principii ar fi inaccesibile copilului. Acei gânditori din vechime, tocmai prin aceea sunt geniali pentru că, spre deosebire de contemporani, au făcut cele mai mari eforturi pentru a se exprima cât mai simplu și pe înțelesul tuturor, inclusiv a copiilor. Ce este inaccesibil în învățătura excepțională a lui Epictet că înainte de toate omul trebuie să afle cu exactitate ce îi stă în putere și ce nu? Totuși priviți la educația zilelor noastre: copilul e învățat că poate și trebuie să facă orice, cât mai mult, cât mai repede. Ce este complicat și inaccesibil în învățătura lui Iisus care spune că nu trebuie să ne facem griji de ce vom îmbrăca și unde vom locui căci „toate acestea îți vor fi date pe deasupra”? Totuși copilul este infectat cu aceste obsesii de cum capătă un oarecare discernământ.

Dar câți din marii învățați ai lumii spun că sufletul trebuie pus înainte de toate? Toți, indiferent de religie, naționalitate etc. Totuși câți părinți susțin contrariul? Toți. Ba pe deasupra o bună parte din ei nici nu cred în suflet, pentru că nu-l pot vedea cu ochii. Dar copilul nu are nevoie de ochi ca să vadă, orbilor! Părinții care încearcă să-și aducă copilul cu „picioarele pe pământ”, adică în noroi.

Un trepăduș contemporan spunea undeva pe un site „cultural”: „Să căutăm ajutor la cei vechi, la antici”. Imediat pisica călcată pe coadă zbiară „Ajutor, ajutor!”. Dar despre ce fel de ajutor mai poate fi vorba acum, când de mic copilul e învățat să aștepte totul din exterior, nu de la sine însuși? Priviți mamele care, dintr-o dereglare psihică multimilenară, își cocoloșesc copiii, nelăsându-i să ia nici cea mai mică decizie, să facă nici cel mai mic pas fără ele, crezând că astfel fac totul spre binele copilului. Despre ce ajutor poate fi vorba când Școala, pe toate căile posibile îi obturează toate căile autocunoașterii, îi tulbură clipele de meditație impunându-i „teme și exerciții pentru acasă”? Cum să ne ajute acum anticii când noi refuzăm cu îndărătnicie să ne ajutăm pe noi înșine, invocând tot felul de tradiții aberante și învățături părintești care nu au în vedere decât lumea imediată, lumea mundană? Cum să ne ajute anticii când noi ignorăm cu brutalitate capacitățile extrasenzoriale ale copiilor noștri, pe care noi le-am pierdut de mult?

Și oare putem spera ca lumea aceasta să se schimbe vreodată în bine câtă vreme părinții și Școala ne învață să ne adaptăm la ea așa cum este, alimentându-i astfel cu carne proaspătă declinul și putreziciunea?

Să torni la copii pe lumea asta, așa cum este ea acum, nu cum ar trebui să fie, lumea asta de gunoaie ascunse cu grijă sub case frumoase, mașini moderne și chipuri de ceară zâmbitoare, acțiuni caritabile și telenovele, e totuna cu a umple cu viermi burta unui hoit. Lumea se umflă și se tot umflă de Prostie și curând, foarte curând (tehnologia și mass media accelerează procesul) va plesni. Cu atât mai bine! Pentru că, cine știe, atâta Prostie ar fi deranjat la un moment dat până și ordinea cosmică. Stelele însele s-ar fi cutremurat.

Cel mai bun lucru pe care o femeie îl poate face în acest moment pentru umanitate este să se sterilizeze. Cascada nașterilor trebuie să înceteze până când omenirea „își va veni în fire” cum spune Tolstoi. Până când ideea de Politică nu va fi stârpită de pe fața pământului nici un suflet nu va cunoaște adevărata libertate în această viață. Stă în puterea femeilor să ne scape de ciuma Politicii: diminuarea continuă a electoratului. Întoarcerea la comunitățile mici, stârpirea acestor furuncule de pe fața pământului pe care le numim „marile orașe” unde milioane și milioane de suflete sunt arse și înlocuite cu măști zi de zi, clipă de clipă. Să ne întoarcem Acasă iar cei pe care Iisus îi numește cu atâta exactitate și simplitate „Cărturari și Farisei fățarnici”, adică Academicienii și Politicienii ne vor lăsa în sfârșit să respirăm.
(Cei care continuă să spere că Politica poate fi stârpită cu Politica și Răul cu Rău vor avea doar ce merită).

Când capeți o rană și o privești și te cuprinde deznădejdea, gândește-te că situația se poate remedia din două direcții:
1. capacitatea organismului de a se autovindeca
2. capacitatea psihicului de a se obișnui cu ideea
(Vezi Marc Aureliu: rămâi la prima reprezentare – o rană nu înseamnă moarte)

Să condamni la moarte prin răstignire un om nevinovat, să consemnezi asta în istorie și totuși să susții că acel om s-a sacrificat de bunăvoie, pentru a – atenție! – pentru a lua asupra lui păcatele speciei, adică ale criminalilor săi, pentru ca astfel acei criminali și urmașii lui să-și continue în liniște crimele de-a lungul istoriei –o josnicie, o perversitate și o ipocrizie inimaginabile și incalificabile în cuvinte omenești, la care puțini oameni au curajul să se gândească.

Nelimitate sunt metodele pe care această specie e capabilă să le imagineze pentru a se ascunde de mizeria pe care o poartă cu „sfințenie” în inimă, pentru a justifica setea inepuizabilă de sânge pe care o poartă în suflet. S-a urcat oare Iisus singur pe cruce? S-a legat el și și-a bătut cuiele singur și s-a batjocorit pe sine însuși? În ce fel de blestemată hipnoză trăim și în folosul cui?

Teroarea psihică în care a trăit ultimii săi ani Tolstoi cu soția lui și care l-a determinat, la 82 de ani, să-și ia lumea în cap și să moară într-o haltă de cale ferată, ca un vagabond.

Televiziunea nu mai e nevoită să mintă pentru că îndobitocirea electronică și-a făcut pe deplin datoria: anihilarea Bunului Simț în favoarea Divertismentului. Orice oroare comisă de Politicieni (vezi intervenția militară americană în lumea arabă, neroziile debitate de Papa Benedict etc) e privită cu amuzament și atunci de ce să mai fie nevoie de minciună? Totul e să ucidem plictiseala. Și de plictiseală vom pieri.

Oameni „pragmatici” adică idioți. Idiot = individul care ignoră Abstractul, care caută toate explicațiile, toate cauzele și toate efectele în lumea exterioară, cea pe care o vede cu ochii și o simte cu simțurile (mi-e rău – iau medicamente, mi-e foame – mănânc, vreau siguranță – alerg după bani, mă doare burta – trag o bășină, mă plictisesc – hai să fac un copil etc) O specie majoritar pragmatică.

Dacă la Judecata lui Iisus, în fața lui Pillat, în locul poporului evreu ar fi fost adus poporul german hitlerist, sau gloatele răsculate la revoluția Franceză – oare deznodământul ar fi fost altul? Dar dacă în locul poporului evreu am aduce un stadion de suporteri furioși de acum, din zilele noastre – și l-am prezenta pe Iisus ca finanțatorul echipei adverse? Nu mizăm oare prea mult pe „discernământul” gloatei?

A face învățământ în grup, sau religie în grup, este la fel de moral cu a face sex în grup. Numai că pentru primele două ai binecuvântarea oficială a Sistemului. (Dacă din sexul în grup ar rezulta copii, adică viitori alegători, Sistemul ar încuraja chiar și această perversitate.)

Dacă banul e ochiul dracului de ce statul dă bani mamelor încurajându-le să nască? Unde e puritatea în treaba asta?

Un tată plânge când află că fiul lui a murit pe front și strigă printre lacrimi „De ce? De ce?” (În clipele de mare tulburare chiar și cele mai obtuze minți ajung la înțelepciune, la marile întrebări - de care Sistemul ne învață să scăpăm ca inutile) De ce? Pentru că îți „iubești” țara. Pentru că l-ai învățat și pe el să iubească „țara”, adică o convenție. L-ai învățat să iubească țara (care este o lucrare omenească) mai mult decât sufletul lui (care este lucrare dumnezeiască).

Iisus a greșit acceptându-și identitatea. Adevărul e impersonal și nu trebuie legat de numele nici unui om. Adevărul zace ascuns în amfore. Și își așteaptă cititorii.

Arunc țipla de la pachetul de țigări. Din pricina vântului sunt nevoit să bag adânc mâna în cutia de gunoi. O babă mă surprinde în timp ce trag mâna afară. Din privirea ei rezultă clar că a tras o concluzie. Definitivă și irevocabilă. Pe același mecanism se bazează și democrația, dreptul la vot, înțelepciunea poporului, etc. E suficient să le arăți câteva baloane colorate.

N-am mai auzit de multă vreme vorba românească „Vezi-ți domnule de treabă”. Într-adevăr, a-ți vedea de treabă nu mai e o activitate la modă. Toată lumea se îngrijește de ceilalți. Sau dacă-și face treaba o face în silă, cu un ochi atent mai mult la ce fac ceilalți.

Pledez pentru reabilitarea socială a copilului, pentru încetarea șirului nesfârșit de experimente care se fac pe sufletul lui.

Pupincurismul nu este un fenomen strict academic sau care să țină doar de cariera profesională. Trebuie să-ți pupi în cur și părinții și prietenii și nevasta și strămoșii, ba uneori chiar și copiii. Pupincurismul cuprinde întreaga viață socială a individului.

Prezența fizică a celuilalt, a profesorului de exemplu, este în subconștientul receptorului semnalul că comedia trebuie jucată. De aceea nimic esențial nu se poate învăța „pe viu” ci numai în singurătate. Elucidează-te pe tine însuți iar toți ceilalți vor fi elucidați prin inducție.

Nu la cei consacrați, cunoscuți, la cei pe care gloata îi împinge în față e Adevărul. Adevărul e în gândurile copiilor, gândurile acelea la care părinții se referă cu „lasă prostiile”. În puterea visurilor e Adevărul. Toate gândurile acelea pe care le-am lăsat să zboare pentru că nu știam să vorbesc, să scriu, nu știam că trebuie să scriu. A spune, a identifica Adevărul e ca și cum ai vrea să prinzi din urmă visele acelea pierdute pentru totdeauna.

Te afli în prezența unei femei – trebuie să fii curtenitor; a unui bărbat – să încerci să domini, să te impui; a unui bătrân – respect. Fiecare imagine are atribuită o reacție. Toate astea îți pot fi utile pentru integrarea în societate, dar nu ție ca suflet, ca ființă.
Fugi de toate acestea și înconjoară-te de lucrările divine – copaci, munți, ape, lună – și atunci ai să te apropii de Adevăr. Înconjoară-te chiar și de copii, căci și ei sunt încă lucrarea lui Dumnezeu, dar nu de adulți! Căci ei nu ascultă de Dumnezeu ci de legile pe care și le-au făcut singuri.

Să fii „hotărât”, „decis” înseamnă să ignori revelațiile ca pe niște năzăriri. Iată de ce Școala privește timiditatea ca pe un impediment.

O nefericită strigă unei alte nefericite într-o discuție despre „viață”: „Nu uita că ești femeie”. Nici prin cap nu-i trece să strige „Nu uita că ești copil”.

Și care este mă rog momentul în care ai devenit adult? Ai simți tu oare acel moment sau doar ai crezut că l-ai simțit? Sau ai crezut că l-ai simțit pentru că așa ți s-a spus sau pentru că așa ai văzut în calendar?

Oftezi de parcă ai fi mutat pământul din loc și când sufli abia miști din loc câteva fire de praf.

Caută visele acelea și ai să te întâlnești pe drum cu Socrate, cu Iisus, cu Osiris și atunci nu muzica oamenilor ci o altă muzică îți va răsuna în suflet. Asta a făcut și Mozart și iată rezultatul!

Artiștii sunt îngeri în măsura în care reușesc asta: SÃ IA URMA viselor din copilărie – acele extaze (sau extazuri?) subite, reverii cu ochii deschiși pe lumină, în miezul zilei. Sunt exact simptomele lui Socrate, urcarea pe munte a lui Iisus, „răpirea sufletească” în care căzuse Ioan și atâtea altele... Ai să atingi nu numai copilăria ta ci și copilăria lumii

După o lectură prelungită din Dali, nevoie arzătoare de a împleti din gâturi de girafă covoare imense și moi pe care să putem traversa marea atunci când suntem îndrăgostiți sub lună. Speranța de a adormi cu dinții încleștați de o bară metalică atârnând vertical în poziția fetusului și visul că în somn ne-ar crește păr din belșug pe față – transformare lentă în iepure cu colți de lup, timiditate agresivă. Dorința de a strânge la piept cu tandrețe toate furnicile lumii.

Ideea că nu avem dreptul să atingem părțile umede ale femeilor decât după ce le-am înșirat o anumită cantitate de minciuni de o anumită calitate și intensitate.

Teoria pe care Școala ne-o transmite implicit, potrivit căreia lumea are unele lipsuri, dar că pe ansamblu este condusă în mod rațional și că trebuie, până una alta să ne adaptăm la ea așa cum este în prezent, este o minciună și o scleroză. Nimeni nu știe cu adevărat ce se întâmplă, iar cei care susțin că știu MINT cu nerușinare și profită de buna credință a copiilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Noi oamenii avem nevoie de mulți ani ca să ridicăm niște clădiri și de multă vreme ca să zidim o casă; ca să zidim ne trebuie mult timp, dar ca să dărâmăm, puțin. La Dumnezeu lucrurile se petrec tocmai dimpotrivă: când zidește Dumnezeu, zidește degrabă, când dărâmă, dărâmă cu zăbavă” (Agonia lumii, agonia pe care o trăim acum, în această clipă).

„Câte are în cap acel om!” – e absurd să-ți imaginezi că o cutie, care poate fi oricând retezată și rostogolită prin țărână, ca la fotbal, (așa cum se întâmpla în mod curent în evul mediu) poate „conține” ceva abstract, că este un recipient, un vas în care se pot păstra anumite cantități de idei.

Politica nu e o curvă prieteni. Curva îți percepe un anumit tarif și îți oferă în schimb anumite servicii echivalente. Politica îți fură sufletul și îți oferă în schimb indexări salariale și bilete de tratament.

Statul e o metodă desuetă D-E-S-U-E-T-Ã de organizare a omenirii. O spune Tolstoi încă de la începutul secolului trecut. Dar lumea nu e interesată decât de Război și de Pace.

Automobilul și mijloacele electronice de îndobitocire în masă grăbesc procesul. Nu mai putem spune ca până acum „Nu vă faceți griji, așa a fost dintotdeauna în istorie, dar lucrurile s-au redresat din mers și lumea a mers înainte”. Tehnologia, informatica, mass media electronică fac parte din lume de puțină vreme. Și de foarte puțină vreme au nevoie pentru a o distruge.

Dezvoltând tehnologia comunicării, accelerăm răspândirea veninului ignoranței, a efectelor neantului sufletesc creat de Politică la nivelul Individului.

„Învață să-ți câștigi existența ca să poți la bătrânețe să meditezi la nemurirea sufleului”. În primul rând cum să câștigi ceva ce ți-a fost deja oferit? Și apoi, din pricina Prostiei strămoșești părintele ignoră cu desăvârșire că acea luptă pentru existență despre care vorbește necesită resurse sufletești uriașe, a căror folosire abuzivă în cele mai multe cazuri desființează, anulează, împietrește sufletul. Cum să te bucuri la bătrânețe de ceea ce ai stricat în tinerețe? Mai priviți o dată grimasele bătrânilor.

De solidaritate au nevoie în primul rând proștii. Numai în turmă au șanse de supraviețuire.

A venit timpul să căutăm nu alternative la actuala guvernare, ci alternative la ideea de Politică.

S-a inventat un telefon verde pentru deconspirarea corupților: invitație la turnătorie în numele democrației.

Bărbatul și femeia au fost un singur trup. Există și evidența fizică: sexul femeii are aspect de rană necicatrizată.

Curva îți oferă anumite servicii pentru care solicită o anumită taxă. E o relație cât se poate de cinstită, pentru că nu obligă la vinderea sufletului. Ea nu se prezintă drept altceva decât ceea ce este, așa cum face amatoarea de măritiș. Ea este și se acceptă ca atare. Clientul se poate implica sau nu sufletește, e la latitudinea lui. Adevărata curvăsăreală este a Femeii care spune Nu atunci când simte Da. Cine o învață? Morala Sistemului, tradiția, propria ei mamă. De ce? Pentru ca în refuz, în tăcere, să-și ascundă aroganța, prostia, vacuitatea sufletească, lăcomia, care toate vor ieși la suprafață după ce Prostul va fi păcălit. (Metoda e diabolică pentru că face uz de tăcere, una din caracteristicile marilor spirite. Curva amatoare de măritiș face uz, simulează, maimuțărește una din principalele arme ale marilor spirite: tăcerea. Ea simulează prin tăcere misterul pentru a momi prostul. Natura umană este atrasă irezistibil de mister. Și amatoarea de măritiș (adevărata boarfă adică) știe asta, învață de la cotoroanța bătrână care-și spune mamă. Mama își învață fiica nu să-și cunoască și să-și combată defectele, bolile sufletești, ci să le ascundă cât mai bine pentru a se putea vinde cât mai scump. Asta e etica maternă. Această înșelătorie grosolană a căpătat legitimitate prin generalizare).

Civilizația electronică nu face decât să adâncească confuzia grobiană pe care oamenii o fac între imagine și obiect. Platon o semnalează explicit de mii de ani, dar Politica a știut mereu să-i zădărnicească geniul.

Nu facem decât să intensificăm comunicarea prostiei care ne guvernează.

Ne căsătorim în primul rând pentru că părinții noștri nu ne spun niciodată adevărul despre căsătorie. Ei sunt preocupați în primul rând să simuleze fericirea, să înghită căcatul (și spun că fac asta de dragul copiilor). De dragul copiilor le injectează acestora în conștiință confuzia grobiană dintre imagine și obiect. Asta e etica părintească.

Moartea este doar ieșirea din Timp și Spațiu (Tolstoi) (De aceea fantomele pot fi oricând și oriunde. Ca și amintirile). Vreau să ies din Timp și din Spațiu. Dorința de moarte nu e autodistrugere. Dorința de moarte e doar dragoste. Dragostea refuză Timpul și Spațiul. O știe orice adolescent. De ce ne prefacem că nu vedem evidența?

Ruperea de lume nu ține de distanțe sau de geografie. Trebuie să fii rupt de lume în inima ta!

Este imposibil de luptat cu cei care refuză să gândească, pentru că refuzul de a gândi este pentru ei o formă de apărare. Le e frică.

În zilele caniculare dăm vina pe Soare pentru căldura insuportabilă, nu pe asfaltul pe care ni l-am turnat în suflete. Unde sunt pădurile și cine a turnat asfalt în locul lor?

Femeia nu înțelege necesitatea distanțării în dragoste, o privește cu panică, o confundă cu despărțirea, cu abandonul. A trăit prea multe milenii în sclavie, nu poate gândi altfel. Deocamdată. Crede că prezența fizică permanentă a iubitului e soluția fericirii. Și se sufocă sub apăsarea propriei convingeri.

Tolstoi spune că 99% din oameni sunt proști. Schopenhauer spune undeva că cca 60%. Se pare că ultimul ținea mai mult la celebritate.

Nu poate interzice contactul sexual decât acea morală care ar putea interzice albinelor să penetreze florile.

Adulții nu sunt decât niște copii îndobitociți, rupți total de partea abstractă a vieții, ei șterg tot ce au mai sfânt în suflet, aleargă ca disperații după bunăstarea materială alterându-și astfel cea mai bună parte a ființei lor: partea abstractă, și mai pretind și respect pentru asta, pretind chiar că-i pot învăța pe copii partea abstractă a vieții (își duc copii la biserică, la biserica lor, a adulților)

Fiica plânge, mama spune „nu mai plânge”. Dar fata plânge nu pentru iubitul ei ci pentru o idee. Pentru o idee pe care mama ei a pierdut-o de mult (și a cărei reamintire o enervează de fiecare dată). Nu de grija fetei îi pasă mamei, nu de aceea încearcă să o „consoleze” ci pentru că o enervează gândul că fiica ei ar putea păstra ceea ce ea a lepădat de mult (de dragul „responsabilităților”): ideea de Dragoste.

Să știi că de fiecare dată când ai în față un om, sunt șanse de 99% ca acel om să fie un prost, o lichea și totuși tu să-i acorzi prezumția de nevinovăție, să i te adresezi și să-l tratezi ca pe un om inteligent – cu toate riscurile pe care această nebunie le comportă asupra propriului tău psihic. Să-ți sacrifici, să-ți riști sănătatea mintală și totuși să nu cedezi până la ultimul om cu care vei avea de-a face în viață – iată ce numesc eu bun simț, la urma urmei dragoste de oameni.

Este absolut evident că femeile-copil au cel mai mare succes sexual. Iar dacă reciproca nu e valabilă (bărbații copil nu au același succes) este pentru că la bărbați mentalitatea muierească e înrădăcinată și mai adânc ca la femei din acest punct de vedere. „Vreau să fiu bărbat” exclude și mai violent ideea de copil decât „Vreau să fiu femeie”.

Ei încetează să gândească atunci când renunță la marile întrebări. „Cine sunt eu?” „Ce caut pe lumea asta?” etc. Își spun „Așa nu ajung nicăieri”. Și atunci devin „responsabili”. Adică fac copii și susțin cu nerușinare în fața acestora că au găsit răspunsurile la marile întrebări numai că, vezi doamne, „Trebuie să mai crești ca să înțelegi”. E o minciună nerușinată. Valorile sunt inversate cu premeditare. Coșmarul continuă.

Poți sta în fund și scrie pe nisip în fața mării la fel de bine la 5 ani sau la 80. Mâna care scrie poate fi la fel de ușoară. De asta, doar de asta trebuie să avem grijă și „responsabilitate”.

A nu mai putea să rămâi copil și a-ți face chiar din această infirmitate un titlu de glorie. A încălța ciorapi negri, pantofi de piele lustruiți, pantaloni cu dungă, cămașă apretată, sacou sobru și impunător, a lega cravata la gât și a merge în instituții somptuoase, a primi și a împărți premii și a vorbi altora despre „învățăturile” tale, a organiza viața altora când știi prea bine în adâncul tău că a ta nu are nici o valoare – iată Marea Curvăsăreală Academică. Când știi că întrebările tale au rămas fără răspuns - te duci totuși și răspândești ciuma și întunericul academic (pentru că așa ai învățat de la înaintașii tăi). A lăsa sufletele tinere să creadă și să spere că tu cunoști răspunsurile la întrebările care îi frământă, să îi lași să creadă că aceste răspunsuri există și că nu e nevoie decât ca ei să crească, „să se maturizeze” sub îngrjirea ta – iată adevărata dimensiune a Gunoiului Academic. A-i încuraja pe tineri să scrie „poezii”, în versuri și rime, știind foarte bine, dinainte, că asta, așa cum ți s-a întâmplat și ție, îi va devia de la căutarea adevărului spre căutarea „perfecțiunii” formei, a sacrifica fondul de dragul formei, obiectul de dragul imaginii.

Unde este tonul didactic, academic din conferințele lui Borges? Unde sunt termenii de „specialitate” în manualul lui Epictet? Unde sunt dogmele și stereotipiile în dialogurile lui Platon? Nu există, nu e nevoie de toate acestea, decât ca să adâncești confuzia, ca să-ți justifici existența ta academică de căcat, chiar cu prețul distrugerii de suflete tinere. Pentru asta veți fi judecați. De aceea vă e frică de moarte și de dragoste.

De argint este moartea și blândă și rece.

Ne isterizează logica divină așa cum ne isterizează un gândac sau un șoarece care ne pătrunde în casă. (Șoarecele e lucrare divină iar casa e lucrare omenească). Cartea mea va fi primită foarte bine de critică, tot atât de bine precum o femeie care descoperă noaptea sub pernă un gândac mare și viu.

Nu e o mare realizare să rămâi în nemanifestare atunci când sângele ți se urcă la cap. Adevărată victorie este să controlezi însăși dinamica sângelui.

Cereți mereu ceva nou pentru că voi luptați cu plictiseala, nu pentru adevăr.

Profesorii se aleg din rândurile creatorilor ratați. Asta ar trebui să știe orice elev. O relație cinstită, morală, etică profesor-elev ar trebui să înceapă cu această informație.

Dacă dragoste înseamnă să transmiți copilului tău legi neverificate, atunci mă piș pe această „dragoste”.

Prioritatea părintelui nu este desăvârșirea (intelectuală, sufletească etc) a copilului ci integrarea lui cât mai rapidă în societate. „Desăvârșit sau nu, trebuie să se integreze”. Teama părintelui ca nu cumva copilul său să ajungă „un ratat”. Dar tocmai părintele e un ratat – pentru că nu copilul ci societatea e bolnavă și alterată, nu copilul ci societatea trebuie schimbată, nu copilul ci părintele este bolnav mintal și sufletește.

Publicul nu e deloc îngrijorat de cretinismul președintelui SUA George Bush jr. Dimpotrivă, oricui îi face plăcere să se simtă mai deștept decât luceafărul democrației mondiale. E reconfortant și amuzant.

Dacă preoții ar fi sinceri, principala lor preocupare ar fi aceea de a-i opri pe oameni să-și „câștige” existența. Cum poate fi „câștigat” ceea ce Dumnezeu îți oferă necondiționat?

Telefonul calcă în picioare intimitatea, așa cum lumina electrică a anulat timpul dedicat meditației nocturne. Ceea ce înainte erau despărțirile, perioada de așteptare a reîntâlnirii, dorul – principalul motor al dragostei, este acum diluat, alterat, mutilat, caricaturizat, profanat. Tehnologia batjocorește tot ce e divin, tot ce e esențial, în ființa umană. Și știe să facă asta în cel mai strălucitor, glorios mod cu putință: căci se prezintă pe ea însăși drept o VICTORIE a ființei umane. (Escrocul cu cât este mai nerușinat, cu cât mai de neimaginat sunt metodele lui, cu atât e mai strălucit – este și strălucirea tehnologiei)

Există ceva impur chiar și în suferința îndrăgostiților despărțiți: o subestimare a forței visului.

Inegalitatea dintre bărbat și femeie nu este de natură divină ci strict artificială, rodul mileniilor de sclavie impuse femeii. Este rodul ambiției bonave și multimilenare a bărbatului de a domina sub masca protecției, de a profita de forța fizică pentru a se impune grosolan acolo unde e nevoie de sensibilitate și de inteligență. Bărbatul se preface sistematic că vrea să protejeze ceea ce de fapt vrea să domine. (Este de altfel, la nivel global, și veșnicul pretext al Politicii care își ascunde crimele sub masca dorinței de a „proteja”). Mentalitate de recuperator de stradă, de mafiot parazit care solicită taxă de protecție sub amenințarea violenței. Tot acest gunoi cu binecuvântarea Bisericii care impune femeii să se „supună” bărbatului, întocmai ca un animal fără judecată. Prostia congenitală a masculului iese însă acum, în timpurile moderne, din ce în ce mai clar la suprafață. El reclamă „viclenia”, „duplicitatea” femeii, o anume instabilitate psihică și nesiguranță în decizii, apoi cicăleala, falsa frică de singurătate, răsfățul excesiv, slăbiciunea față de zorzoane și sclipiciuri, obsesia pentru farduri, cadouri, cadouțe și toate celelate simptome binecunoscute - toate simptome de animal de companie răsfățat excesiv, de sclav proaspăt eliberat, - dar toate astea se datorează în primul rând lui, bărbatului cel mare și puternic, care a privit mereu femeia nu ca pe o ființă asemeni lui, de natură divină, ci ca pe un obiect, o maimuțică drăgălașă, un trofeu de război, pretext pentru instinctele sale sângeroase. Acum vrea să scape de nevastă, nu-și mai găsește liniștea decât „la o bere cu băieții”, unde face glume amare și remarci sarcastice. – Băiete, ai vrut să domini? Domină sănătos mai departe. Fiecare om are exact ceea ce merită.

Pentru că oricum , așa cum zice poetul, „Ce va fi s-a pornit”.

Pământul - această bilă plină cu lavă și învelită frumos cu iarbă, munți și copaci înfloriți nu-mi inspiră încredere. Nu pot numi „acasă” așa ceva.

Oameni care fac copii pentru că le plac copiii. Așa cum mănâncă prăjituri, își cumpără haine, mașini, pentru că le plac prăjiturile, hainele, mașinile. Orice pretext e valabil.

Teoretic asocierea oamenilor poate duce la perfecționarea activității pentru care acea asociere a fost creată (un individ suplinește lipsurile celuilalt). Practic însă, în cadrul oricărei forme de asociere, activitatea e afectată grav și în cele din urmă distrusă sub presiunea orgoliilor, ambițiilor, ipocriziei, mizeriilor sufletești pe care liderii își clădesc „puterea”. Totul pe lumea asta este mereu distrus și reclădit și iar distrus numai și numai din acest motiv și nu din cauza vreunui blestem sau pentru că „așa vrea Dumnezeu”. Este ceea ce se întâmplă în toate straturile societății, dar și la nivel internațional, cu această specie. Problema desemnării liderului, problema „Puterii” eclipsează, cariază, subminează activitatea care justifică lupta pentru putere. De ce trebuie să particip la această comedie neagră? Cine mă obligă? Politica parazitează scopul pentru care a fost creată. Speranțe în legătură cu viitorul ei puteau să-și facă Cicero, Platon și ceilalți care o studiau la începuturile ei, când era doar un copil. Dar noi, astăzi, când a devenit o cotoroanță criminală, perfidă și senilă, ce rațiuni ne determină să-i permitem să ne mai sugă vlaga?

Plutarh – despre Isis și Osiris – o carte pe care am simțit nevoia să o arunc din mână. Mentalitatea potrivit căreia „Nu trebuie să credem asta ci asta”, autorul care ia în derâdere credința unor oameni și o glorifică pe a altora, îmi face silă și mă determină să arunc cartea din mână.

Sigur, ieșirea din peșteră a fost perfect justificată la vremea ei: umezeala, lipsa hranei, permanenta spaimă de moarte etc. Dar s-a ajuns PREA DEPARTE! PREA DEPARTE! Idealul de viață spre care pornisem a fost demult depășit (antichitatea). Suntem pe celălalt versant al muntelui, pe cel mai abrupt. Și ne rostogolim din ce în ce mai repede. Gustul nostru pentru exagerare ne ia mințile! Am ajuns să ne mințim copiii, am ajuns niște maimuțe parfumate. Agitația asta idioată pe care o numim „sacrificiu pentru binele copiilor”, alergarea asta isterică, imbecilă, care ignoră mirosul teilor, care umple burta Politicii, trebuie să înceteze.

La ștrandurile din București - senzația că te bălăcești în transpirația celorlalți.

De la adulți nu ai nimic de învățat decât căile de a deveni asemeni lor.

Ce înseamnă „retragerea sprijinului politic” pentru un politician? Falimentul, sfârșitul. Dovada cea mai clară că el în sine nu reprezintă nimic, că nu este decât un produs al gloatei, un pion depersonalizat.

Nu ți se pare ciudat că un lucru atât de măreț ca viața unui copil îl poți „crea” dând din fund de câteva ori? Apoi spui despre el că e „al tău”, ca și cum ar fi un excrement sau un cheag de sânge. Cum poți să îți arogi drept de proprietate asupra unei lucrări divine?

Cine suntem noi? „Ca și cum nu am fi, suntem dintre cei care liberi și de gât cu moartea se sărută pe gură”

De ce în liceu tinerele fete nu sunt obligate să asiste necondiționat la nașteri? De ce nu se organizează vizite la maternități în orele de dirigenție? De ce li se ascunde adevărul? Totuși e vorba de viitorul lor. Cine le învață să ignore adevărul despre viitorul lor?

23 oct 2006 Aseară Pleșu la TV încerca să explice că omul are două inimi: una romantică și una aspră, fatală – nu rețin bine termenul. Oricum ideea mi s-a părut dubioasă. Cu alte cuvinte dintr-un anumit punct de vedere căcatul trebuie demascat iar din altul mâncat. O asemenea idee nu putea veni decât de la un filozof mânjit de Politică.

Dragostea părintească e o legendă, o legendă foarte populară dar totuși o legendă. Nu se poate compara cu dragostea de copil sau cu dragostea adolescenților. Nu poate fi vorba de dragoste decât în cazul celor care nu s-au îndepărtat de Dumnezeu, a celor care nu au intrat încă în gunoiul rău mirositor numit „Rândul Lumii”. Ceea ce numim „dragoste părintească” nu este dragoste ci un fel de disperare, de deznădejde, de milă amestecată cu greață, solidaritate chiar, compasiune chiar, milă chiar, poate mai ales milă – dar nu dragoste. Hai să nu ne mai jucăm cu cuvintele.

Ele nu fac copii pentru că au întâlnit partenerul „potrivit”, ci caută partenerul „potrivit” cu care să facă copii. Viermele le este inoculat încă din copilărie.

Pe asfaltul șoselei o pasăre strivită. Două pene zburlite în sus în semn de victorie.

Problemele îndrăgostiților nu sunt problemele îndrăgostiților ci ale Sistemului în care trăiesc. Pentru că Sistemul exclude Dragostea și pe Dumnezeu.

Din momentul în care oamenii și-au făcut legi proprii, opuse celor divine, din momentul în care au decis că Natura trebuie subordonată, cucerită, învinsă, din acel moment nașterea de copii a devenit un sacrilegiu, pentru că acei copii nu mai sunt ai lui Dumnezeu ci ai noului „Dumnezeu” - Sistemul.

Poezia – un păstrăv interior urcând pieptiș într-o apă și mai interioară.

Groaza de puritate a adulților, grija de a nu fi confundați cu copiii („Ce ești copil?” sau „Hai că nu mai ești copil”), nevoia de a minți, de a înșela. Graba de a scăpa de copilărie ca de o povară. O femeie își fardează obrazul cu roșu ca să simuleze viața.

Din punct de vedere sufletesc adulții față de copii nu sunt decât niște epave. Totuși continuăm să le vorbim „din suflet”. Care suflet?

Bucuriile adulților față de bucuriile copilului sunt ceea ce masturbarea reprezintă față de extazul sexual al îndrăgostiților. Diferența de intensitate și semnificație este aceeași.

Jucăria – idee: Mașinuța – ideea de mașină. Copiii iubesc și respectă infinit mai mult ideile decât o fac adulții. Copilul este un om cu imaginația nealterată – tocmai asta se străduiește să stârpească Sistemul prin educație. Educația modernă este alterarea sistematică, instituționalizată, a părții abstracte a ființei umane: sufletul individual.

Fotografia – lăcomia de a lua cu tine sentimente de care nu ești capabil.

Inscripție la Putna: „Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu (...) a făcut acest acoperământ și l-a dat pentru rugă sieși în Biserica de la Putna în anul 7010 (1502) iar al domniei sale în anul 40 și 6-lea curgător, luna decembrie 25” ... există formule de limbaj de o sensibilitate inegalabilă care pur și simplu au fost aruncate la gunoi – prin omogenizare, globalizare, democratizare, modernizare și tot restul de nerozii evoluționiste – Asta se întâmplă când limba încape pe mâinile academicienilor. Astăzi spunem: „Câți ani ai? - 40 de ani neîmpliniți”. De ce nu „40 de ani curgători”? Limba își pierde Poezia sub privirile triumfătoare ale politicienilor și acoliților lor.

Uscătoarele electrice din toalete – dacă mă spăl pe față la ce-mi folosesc?

Locul Politicii nu este la Cimitirul Eroilor, ci la Cimitirul Erorilor.

Nu există plăcere care să-ți scuture mai intens simțurile și nici gând care să-ți umple mai repede ochii de lacrimi și pieptul de bucurie decât gândul că există pe lume oameni mai proști ca tine - și nici dovadă mai limpede a Prostiei în care băltești. Iată ce se ascunde sub „erudiția” ta, sub „stilul” și sub manierele tale de „intelectual”.

Tovarăși, se impune puțină timiditate!

Dumnezeu spune: „Iubește și fugi. Viața nu e o viață sexuală constantă, responsabilă. Þi-am dat clipe de singurătate, de meditație, de desprindere absolută de lume și omenesc, ți-am lăsat puterea de a decide.”
Legea omenească spune: „Iubește și stai. Trebuie să-ți idolatrizezi nevasta, să fii „responsabil” adică mereu la dispoziția ei, să-i satisfaci toate nevoile. Singurătatea? Dă-o dracului, cine are nevoie de ea?”

Visul de zbor al omului stă la îndemâna oricui: înotul. Orice smiorcăială cu iz romanticoid e inutilă și penibilă, pentru că nu în ce zbori contează, ci faptul că zbori. Suprafața apei e limita superioară a cerului, a unui univers poate. Suntem inconștienți și disprețuitori cu ceea ce ne stă în putere și zorim cu lăcomie, ca posedații spre năluciri, iluzii și deziluzii.

Mergem în concediu ca să ne „regăsim”. Recunoaștem implicit că în majoritatea timpului suntem pierduți. Pur și simplu pierduți. Altfel de ce am simți nevoia să ne regăsim?

Nu înțeleg ce le datorez părinților mei. Viața? Nu mi-am dorit-o și nici n-am cerut-o vreodată. Educația? N-au făcut NIMIC pentru desăvârșirea mea ca om și au făcut TOTUL pentru integrarea mea în cocina numită Rândul Lumii și implicit pentru îndepărtarea mea de Dumnezeu. Compasiune? Probabil.

Președintele Băsescu spune răspicat la televizor: „Valoarea unui om politic se măsoară în capacitatea sa de a aduna voturi”. Scurt și cuprinzător. Nu mai au nevoie de minciuni. De ce să-ți pierzi timpul inventând minciuni pentru niște legume?

În cazul Războiului, nu cei care atacă sunt de vină. Războiul dăinuie ca idee în conștiința oamenilor și nu va fi niciodată eliminat cu desăvârșire, nu din pricina celor care atacă, ci din pricina celor care se apără. Prostia monumentală de a răspunde la Violență cu Violență și, în plus, a te mândri cu asta, a numi această imbecilitate „patriotism”, „datorie sfântă” etc. A nu pricepe, a fi incapabil intelectual, moral și sufletește de a înțelege și pune în practică mesajul divin al lui Iisus de a NU reacționa la violență. (O generație de oameni „integri”, „patrioți”, poate două, poate trei, stârpite de pe fața pământului – până când atacatorii vor înțelege că nu mai au ce ataca – asta ar fi un adevărat sacrificiu din partea părinților noștri și nu râurile de sânge cu care se mândresc și pe care ni le tot vâră sub nas. Pentru că ei, în războaiele lor „sfinte”, își sacrifică trupul și se dau ca exemplu pentru a ne menține sufletele în întuneric până la capătul vremurilor amin)

Căsătoria ca „vis împlinit”. Dar „Un vis împlinit nu mai are puritatea visului” spune Cezar Petrescu ... iar unde nu există puritate sufletul nu are ce căuta. Și mai ales un suflet de copil.

Ideea de cuplu pe viață în dragoste este 100% un produs al civilizației, al procesului profund nefiresc al îndepărtării omului de Natură, proces speculat la maximum de Politică. A sta toată viața, clipă de clipă lângă aceeași persoană înseamnă a nu mai putea visa la acea persoană, a îndepărta încet, clipă cu clipă, zi de zi, an de an, vârstă cu vârstă puritatea. Cine numește această mascaradă „morală”, de morală să se bucure.

Spunem că băiețeii se joacă cu mașinuțe și fetițele cu păpuși, ca și cum asta ar fi opțiunea lor naturală, nu a noastră. Dar cine îi învață? Cine altcineva decât tradiția, obiceiurile și toate celelalte? Dați-le fluturi și se vor juca cu fluturi.

Þi se reproșează că treci mereu de la o idee la alta. Dar tocmai asta trebuie să faci! Sufletul nu de raționamente are nevoie.

S-a terminat cu războaiele, cu cruzimile, cu sfârtecarea oamenilor nevinovați în arene de circ spre încântarea gloatei (vezi „exigențele” publicului). Dar aceste grozăvii continuă astăzi cu și mai mare intensitate la nivel sufletesc: uciderea și batjocorirea sistematică a sufletelor de copii în școli, la biserică, în birouri, în sălile de așteptare, la Circa Financiară, în tribunale, la starea civilă, în autobuze, în trafic, în cenaclurile literare unde sufletele tinere sunt obligate să se masturbeze spre încântarea bătrânilor voyeuriști care nu mai au ce să masturbeze. Tiranii descreierați sunt la locul lor, numai că au învățat să dea cu deodorant peste mirosul de transpirație, au învățat să respecte „democrația”, valorile democrației, adică ale gloatei. Ce nevoie au de violență fizică împotriva unor suflete distruse, care continuă să se autodistrugă?

Timiditatea este principala armă, scutul cu care sufletul individual se apără de gunoiul numit Rândul Lumii. Este de înțeles de ce Sistemul (în primul rând părinții, apoi Școala) pune în prim plan zdrobirea acestei arme („Nu fii timid, nu fii prost”), pentru ca ulterior să-și atingă scopul final: zdrobirea sufletului individual în beneficiul Sistemului.

O crainică spune pe un post TV: „Frigiderele și aparatele de aer condiționat, care ne fac viața mai bună, distrug stratul de ozon și pun în pericol planeta...”. Mi s-a părut că deslușesc pe chipul ei discreția unui zâmbet ironic atunci când a spus „ne fac viața mai bună” – la urma urmelor poate că nimic nu e pierdut

Singurii cetățeni care „își văd de treabă” cu adevărat sunt copiii.

Dumnezeu nu are idei fixe. Noi suntem cei care încercăm să-i fixăm mesajul, să-l fixăm chiar și pe El, ca și cum el ar fi un punct fix. Pentru că în loc să ne flexibilizăm noi metodele noastre rigide de cunoaștere, încercăm să-l înghesuim pe el în îngustimea minții noastre. Încercăm să-l reducem pe El la mijloacele noastre superficiale de percepție în loc să ne cunoaștem adevăratele capacități de percepție, senzoriale și extrasenzoriale. Refuzăm, ca de obicei, așa cum instinctiv procedăm în orice împrejurare și în orice context, să ne cunoaștem pe noi înșine. Părinții spun copilului: „Ce bă, acuma e oul mai deștept ca găina?”

Poate că într-adevăr, oul nu e mai deștept decât găina, dar în orice caz, oul e mai aproape de Dumnezeu decât găina.

Nu mai avem cu ce-l percepe din pricina confortului. Capacitățile extrasezoriale ni s-au atrofiat. Colectivitățile au fost inventate pentru bunăstarea trupului nu a sufletului. Orice formă de asociere a indivizilor naște înainte de toate competiție, ambiție, invidie, lăcomie, în cele din urmă ura, adică exterminarea sufletului. Preotul care strigă „să alungăm ura dintre noi” - atacă efectul nu cauza, pentru că ura nu se va risipi până când noi înșine nu ne vom risipi. Biserica, prin simplul fapt că sprijină ideea de „comunitate”, nu face decât să îndepărteze sufletul individual de Dumnezeu.

Într-un fel îl vezi pe Dumnezeu la Biserică și în cu totul și cu totul altfel îl vedeai în jungla înnoptată în timp ce alergai după antilope cu arcul în mână.

El este pretutindeni dar noi încercăm să-l fixăm într-un loc (Biserica) ca să-l putem percepe. După îndelungi chinuri și bâjbâieli ne dăm seama că ceea ce am reușit să fixăm nu este decât o umbră. Preotul știe asta dar strânge din dinți și-și continuă sfânta slujbă.

Ideea că poți hrăni trupul altfel decât prin suflet. Înghițiturile cu ghionturi de la mesele căsătoriților.

Nu poți pretinde Femeii, care a trăit atâtea milenii în sclavie să aibă acum, dintr-o dată, o judecată normală. Oricât de tandre, de sensibile, de feminine, la un moment dat, brusc, încearcă să dea buzna în sufletul tău scrâșnind din dinți și încercând să pună acolo ordinea care le convine lor. Mentalitate tipică de sclav eliberat. Dereglările comportamentale ale femeii se datorează regimului de viață pe care stupiditatea bărbatul i-a impus-o de-a lungul mileniilor. Faptul că i s-a interzis participarea la viața religioasă, i s-a negat dreptul la divinitate, toate astea nu se uită. Există o memorie a speciei. Neglijăm setea de răzbunare care mocnește în subconștientul femeii.

Ne imaginăm că Politica este un dat inevitabil, pentru că ne-am născut în ea, în această mlaștină, noi și părinții noștri, dar să nu uităm că această specie a trăit zeci de mii de ani bine sănătoasă și fără Politică. A, că durata vieții era mai mică, că siguranța și confortul erau nule, e foarte adevărat, dar astea sunt probleme politice, sau de economie politică, nu de Morală, nu de Religie, nu de sănătate spirituală și sufletească. Mare atenție! Politica pune preț pe cantitate în detrimentul calității, în timp ce Dumnezeu prețuiește calitatea, nu cantitatea.

Confortul, siguranța, dezvoltarea, demografia, durata și „calitatea” vieții, „superioritatea” speciei, toate acestea țin de Politică adică de partea canceroasă a Sufletului nostru, acea parte mâncată de viermii ambiției, competiției și lăcomiei, acea parte care trebuie și va fi în sfârșit extirpată.

Unii se întreabă de ce rămâne Dumnezeu nemanifestat. Eu mă întreb, dacă s-ar arăta pe Pământ – și nu ar putea face asta decât tot în chip de om - ce ar alege din el o firmă de avocați sau un guvern.

Este foarte adevărat că Iisus nu s-a apărat, dar de la refuzul de a se apăra și până la dezvinovățirea acestei specii pentru această crimă stupidă, prin transformarea ei în „sacrificiu” pentru „mântuirea” omenirii este cale lungă. Iisus nu s-a apărat, dar nici nu s-a condamnat singur. Pentru această condamnare noi trebuie să răspundem, noi trebuie să ne asumăm „responsabilitatea”. Iisus nu s-a apărat pentru că în fața Prostiei nu poți lupta nici cu argumente, nici cu alte mijloace.

Dali: „... am închis ochii, nu din misticism, nici ca să-mi văd mai bine eu-l interior – cum s-ar putea spune platonic – ci doar pentru senzualitatea fiziologiei pleoapelor mele”
Lene imperială. Nicetas spune că a avea valoare înseamnă să ai lene.

Vorba genială pe care pescarul Enriquet i-o spune lui Dali, care tocmai îi prezentase una din ultimele sale lucrări înfățișând marea: „Seamănă, dar e mult mai bine pe pânză, pentru că putem număra valurile”. Scriem pentru ca să ne putem număra greșelile pe care, în viață fiind, nu le-am putut identifica din pricina prea deselor și prea repezilor valuri care treceau peste noi, din pricina Minciunii în care înotăm. Nicetas spune că literatura tinde să descopere zonele conștiinței rămase în întuneric din pricina caracterului discontinuu al organelor de simț.

Cu Prostia nu se poate lupta decât de la distanță, din haiducie. Poți da câte o palmă Prostiei, din când în când, la anumite intervale istorice (Lao Tse, Budda, Iisus, Socrate, Villon, Cioran, Dali) dar această moluscă gelatinoasă, această meduză, după ce a fost lovită, se strânge la loc și își continuă creșterea.

Scriitorul contemporan nu trebuie să aibă absolut nici o datorie – nici morală, nici etică – față de societatea care l-a „format” și are toate datoriile din lume față de fiecare suflet individual în parte (până când această noțiune va mai avea o semnificație). Societatea nu mai poate fi salvată dar sufletul individual da.

Căutăm Adevărul în stânga și în dreapta, la unul și la altul, în măsura în care ne putem amăgi că cel care l-ar vedea, l-ar înțelege, ar fi după aceea în stare să mai și vorbească despre el, să-l descrie.

Oamenii se pricep de minune să-și impună porunci rezonabile: „Să nu ucizi”. Cum adică să nu ucizi? E foarte ușor să nu ucizi. Mai greu e să nu pupi în cur, să nu lingi mâna care te-a spurcat, să nu bârfești, să nu pui trupul înaintea sufletului. Astea sunt porunci adevărate. Și perfect realizabile.

Dai vina pe bătrânețe pentru halul în care ai ajuns, pe procesul de îmbătrânire a trupului pe care-l locuiești, în loc să recunoști că idioțeniile pe care le-ai crezut „convingerile” tale ți-au săpat șanțuri pe față și pe mâini, ți-au umflat picioarele și venele. Cei care înșală sufletele de copil primesc exact ceea ce merită.

Sfântul Augustin spune că lucrurile și ființele se nasc, trăiesc și mor întocmai cum într-o vorbire cuvintele apar și dispar pentru a-și lăsa locul unul altuia, pentru a lăsa în sfârșit loc ideii pe care au vrut s-o exprime. (Nu același lucru se poate spune despre cuvântul scris. El nu moare ci așteaptă în liniște să fie din nou vizitat - în timp ce ideea finală este la fel de vie ca și el – și în plus poate naște alte și alte idei, mai multe și mai valoroase decât cele izvorâte din cuvântul vorbit)

Școala nu aduce lumină. Școala ne ajută să ne adaptăm la întuneric. Școala ne învață să bâjbâim. Școala există și se întărește pentru a păzi cu sfințenie întunericul pe care Politica l-a creat și pe care îl moștenim de la generație la generație. Ca și cum ai scoate un pește din mare și l-ai pune într-un acvariu. Sigur că după sperietura de moarte pe care o trăiește la smulgerea din mare, șansa de a supraviețui în acvariu i se pare o binecuvântare. Dar nu asta e adevărata viață. Noi nu asta am visat.

Politica este inutilă și nocivă. Nu este treaba noastră să ne conducem și să ne organizăm pe noi înșine. Nu poți pretinde de la un animal care tremură de frica morții, care ucide mai mult decât poate mânca, care își marchează teritoriul și ucide pe cel care-l încalcă – și în plus se laudă și se consideră „superior” pentru toate astea – nu poți pretinde de la acest animal artificial să se gândească cu adevărat la semenii lui. Nu poți pretinde acestui animal să aibă o viziune „globală”. Pentru că el denaturează până și cuvintele. Prin „global” el înțelege numai ceea ce poate percepe. O viziune „globală” asupra soartei Creaturii nu poate avea decât Creatorul. Se poate entuziasma poate, la început, tânăr fiind, când încă partea sa divină mai este neatinsă, dar în contact cu latrina numită „Rândul Lumii”, acest entuziasm se reduce la interesul personal și de grup. Dacă vom construi armate de roboți, nu vom putea pretinde unui robot să le conducă. Creaturile nu pot fi conduse decât de Creatorul lor.

Capacitatea de a conduce nu o pot avea decât cei care se pot ridica deasupra oamenilor, dar nu prin forță ci din punct de vedere al sufletului și al spiritului. Or aceștia, odată ce au depășit nivelul omenesc, nu către oameni se vor îndrepta ci către Dumnezeu, către Creator. După ce scapi dintr-o închisoare nu te gândești să te întorci ca să o conduci, ci fugi, fugi cât mai departe... Acasă! Așteptați inutil „soluții” de la oamenii superiori, cu adevărat superiori.

Învățăm să „îi luăm pe oameni așa cum sunt”, pentru că Statul îi ia pe oameni așa cum sunt: neiluminați. Statul îi ia pe oameni așa cum sunt adică proști și lucrează cu ei. Altminteri nu s-ar putea folosi de ei. Statul nu de iluminați are nevoie ci de proști și de isteți capabili să administreze prostia umană. (Baudelaire spune răspicat că oamenii mari apar în Stat în pofida voinței Statului). Pe iluminați îi marginalizează și la nevoie îi ucid: Iisus. Pentru că cei care s-au trezit nu au nevoie de Stat. Iar Statul știe asta ... și acționează în consecință. Iată de ce adevărata artă, adevărata religie, adevărata poezie, adevărata filozofie, toate sursele de iluminare sunt marginalizate, trecute la capitolul divertisment, undeva la finalul telejurnalului, în week end și înlocuite în școli cu surogate. Obiectul este înlocuit în mod sistematic și premeditat cu umbra obiectului. Iată de ce Platon este considerat „nepotrivit” pentru copii și împins spre învățământul „superior”, acolo unde deja copilul nu mai e copil... unde deja primul strat de ciment turnat în suflet începe să se întărească. Ori pentru a-l înțelege pe Platon (mitul peșterii) ai nevoie de un suflet nealterat nici măcar de un fir de nisip...Școala aranjează în așa fel lucrurile încât individul confruntat cu simplitatea și bunul simț din Mitul Peșterii lui Platon să exclame „Așa ceva nu e posibil. E frumos și drept dar nu e posibil”. Or pentru a avea această reacție, individul trebuie deja să fie obișnuit cu mizeria omenească, astfel încât schimbarea sugerată în carte să i se pară imposibilă.

La fel, legătura cu Natura a fost pervertită, falsificată, mumificată, transformată în „turism”. Oamenii învață că marea e o distracție. Sunt privit ca un parazit descreierat dacă fug de acasă ca să trăiesc la malul mării, pentru că se presupune sine die că fac asta ca să mă distrez.

Câte un pic de căcat în fiecare zi pe la nasul copilului. Să se obișnuiască. Să nu-i fie greu mai târziu mititelul. Asta e esența educației în accepțiunea modernă.

Adevărul este impersonal și nu admite identitate (de aceea este atât de greu de aflat și înțeles, pentru că suntem educați în spiritul „științelor exacte” – adică exact acolo unde Adevărul nu există) Iisus a comis o eroare gravă. Nu numai că e ridicol să afirmi „Eu sunt Adevărul”, dar este imoral ca după o astfel de afirmație să-ți păstrezi identitatea. Pentru că atunci Adevărul se va confunda cu persoana . Nu e suficient să afirmi Adevărul: e nevoie să o faci din anonimat. Păstrându-și identitatea, Iisus nu a făcut altceva decât să se transforme într-o țintă: această specie respinge cu ferocitate Adevărul. Nu e vorba doar de neatenție sau de lipsă de discernământ, ci de o aversiune viscerală, adânc înrădăcinată în natura animală a omului. Omul, această specie capabilă să intuiască Adevărul etern, este totuși un animal care se guvernează după legile instinctului de supraviețuire. Viața eternă se opune instinctului de supraviețuire, iar instinctul de supraviețuire exclude, respinge și, dacă se poate, distruge tot ceea ce e legat și tot ceea ce reprezintă Adevăr.

Adevărul, pentru a învinge, trebuie să atace simultan din toate direcțiile conștiința umană, astfel încât aceasta, pusă în situația de a nu putea identifica ținta, să se predea în sfârșit

Este ceea ce face poetul: „Cine sunt eu? Cheamă-ți câmpiile” sau Borges „Am fost piatră, am fost stâncă și am mai fost un pește mic sărind din mare” etc etc: depersonalizare, ștergerea identității - din Dragoste de Adevăr. Poetul renunță la identitate nu de dragul „efectului artistic” ci pentru a ne reaminti că Adevărul este impersonal - și că este indiferent.

Modestia nu este o „calitate”. Modestia e o necesitate, pentru că Adevărul are nevoie de anonimat.

Și condamnatul la moarte și gânditorul țin capul plecat: nu mai suportă vederea chipurilor omenești.

Sobrietatea pe care ne-o impunem pe chip atunci când ieșim pe stradă – ce ascundem sub ea? De unde pornește automatismul care ne determină s-o afișăm?

Tinerii se întreabă mirați de ce adulții au uitat cum erau și ce simțeau în tinerețe. Păi uită premeditat, trebuie să uite – altfel n-ar putea supraviețui în marasmul moral, intelectual, sufletesc în care Sistemul pe care l-au creat îi obligă să-și ducă zilele.

„Cine nu este cu mine este împotriva mea” Matei 12-30 Instigare la violență. Autenticitate îndoielnică a fragmentului. Posibilă intervenție a Bisericii. Greu de crezut că cel care a spus „Întinde și celălalt obraz” se putea exprima așa.

Cerșetorul renunță la Orgoliu, nu și la Demnitate. Orgoliul e față de oameni, Demnitatea e în fața lui Dumnezeu.

La Școală ți se cultivă Orgoliul și îți este călcată în picioare demnitatea.

Politicianul menține în mod deliberat în conștiința individului confuzia grotescă dintre binele comun și binele individual. „Contribuie la binele țării și îți va fi și ție bine”. Minciună gogonată. Încearcă să impună convenția în fața realității palpabile. Þara este o convenție, un desen care poate fi ciopârțit la masa politicienilor, oricând și oricum, în funcție de năzăririle și de dispoziția îmbuibaților. „Þara” este un desen al politicienilor. Dar individul este o realitate palpabilă, poate fi atins, mângâiat, bătut etc. Căutând să atingi țara ca să poți striga „este” ai să dai doar de niște indivizi care susțin că o reprezintă și de hărțile lor. Ridică-te la cer și privește în jos. Unde sunt „granițele”?

Diferența esențială dintre Filozof și Politician este că primul încearcă să îndepărteze prostia din om pe când Politicianul încearcă să o speculeze. (În folosul cui? Al țării. Adică a lui personal). Este evident de ce popularitatea filozofilor este nulă în comparație cu cea a politicienilor: pentru că politicianul acceptă prostia omenească. Această acceptare este cheia către inima poporului. Poporul care se teme să se lepede de Prostie – o percepe ca pe un bun propriu, un organ, o substanță vitală, moștenită din strămoși, intangibilă, sacră.

Câinii de cartier, câinii nimănui, primesc hrană ocazional de la necunoscuți, formează haită și, instinctiv, apără teritoriul: sar fără motiv la trecători. Dar ei nu știu pe cine apără. Depersonalizare, globalizare, autoanulare. Sunt agresivi, dar fără obiect. Riscă să fie uciși de hinghieri din pricina acestei violențe fără obiect (războiul pentru „apărarea patriei”). Este exact ceea ce se întâmplă în societate. Cei care aruncă hrană ocazional câinilor vagabonzi, nu de binele câinelui le pasă ci de imaginea lor. Își spun în sine: „Iată, am făcut o faptă bună, sunt un om bun, cumsecade”. Politica i-a smuls individului bunul cel mai de preț: legătura directă cu natura, echilibrul natural iar acum îi zvârle sub nas niște gunoaie pe care le numește „avantajele vieții civilizate”.

E o minciună și o blasfemie să spui copilului tău că nu va supraviețui dacă nu se va adapta la viața pe care ne-o oferă Politica. Dovada celei mai josnice și perfide Ignoranțe. Mari oameni ai acestei lumi au trăit cu totul neadaptați, nu s-au simțit niciodată „acasă” în această lume – și totuși au supraviețuit, și totuși au devenit nemuritori. Iar ideea „bine dar ei au fost niște excepții” este condamnarea la îndobitocire a propriului tău copil. Pentru că geniul nu este ceva care se adaugă ci este ceva care iese la suprafață din conștiința individului.

Prima condiție pentru a te ilumina este să încetezi imediat să frecventezi Școala.

Senzația că cineva îți suge cu paiul măduva spinării și toarnă în loc plumb topit. Þi-o amintești?

O mătușă „cumsecade” îi povestește nepoatei că fiul ei, adică verișorul „s-a făcut mare acum” și adaugă pe un ton jovial făcând cu ochiul nepoatei: „s-a făcut un futăcios”. Toată josnicia, vulgaritatea macabră și perversitatea slinoasă a omului „cumsecade” în plină desfășurare. Oameni ca această mătușă impun copiilor principii „morale” și modele de „etică”, le predau lecții de viață și le impun restricții și sancțiuni.

De ce avem nevoie să ne urăm mereu înainte de masă „poftă bună”? Goana dementă după împlinirea poftelor ne taie pofta de mâncare. Trăim mereu cu o greață în gât și credem că această greață e un dat, o soartă, că așa ne-am născut... „Poftă bună!”

Papanași parfumați cu degetele mustind de grăsime apăsând pe ureche telefonul mobil.

Ne simțim obligați nu numai să respectăm dar să și preluăm mentalitățile și prejudecățile părinților noștri, crezând că astfel îndeplinim o „datorie sfântă”. Asta e ceea ce ne menține în întuneric. Ne justificăm lenea și frica de a gândi cu propria minte invocând tradiția. Cu fiecare generație mai ridicăm un obstacol între Dumnezeu și noi. Cine se roagă la zei, la zei va ajunge, cine se roagă la strămoși, la strămoși va ajunge (vezi Gita). Divinizarea părinților (ființe aparente, tangibile) exclude divinitatea (profundă, intangibilă). Ne oprim ca de obiciei la aparențe, la prim planuri. Ne focalizăm atenția spirituală pe planul imediat (părinții), fără să mai căutăm planul profund (divinitatea care a creat părinții, și, prin ei, pe noi înșine).

Mame care își obișnuiesc copiii să facă caca pe stradă, în fața trecătorilor, îi ajută să se șteargă la fund și caută apoi orice prilej pentru a-și îngăima justificarea: „E și el copil”. Simt nevoia să facă ceva pentru ei, să le ofere niște bucurii, niște privilegii, cu orice preț, înainte de a-i zvârli în cocina maturizării. Dar nu mai e nimic de făcut.

Spiritul inundă sufletul, sufletul inundă sângele, sângele inundă trupul.

Ceea ce se întâmplă acum în relația dintre Dumnezeu și oameni este ceea ce se va întâmpla în viitorul nu foarte îndepărtat în relația dintre Om și roboți. Revolta, ferocitatea imbecilității Creaturii în fața inconștienței Creatorului.

„Merita mai mult. Merita să rămână în umbră, în imperceptibil, să rămână la fel de insesizabil și la fel de nepopular ca nuanța” (Cioran despre Borges)

Există ceva sfânt în dragostea dintre bărbat și femeie și totul e putred în ideea de căsătorie. Sau, cum ar spune Dali, nici măcar nu se ridică la noblețea putreziciunii. E ceva prost îmbălsămat, care duhnește continuu fără să piară.

„De-ai fi tu salcie la mal...” Care „tu”? Iubitul sau Dumnezeu? Într-un anumit punct declarațiile de dragoste încep să semene cu rugăciunile. Mi-aș începe rugăciunea așa: „De-ai fi Tu salcie la mal...” M-aș face râu în calea Lui, dar ...

Lao Tse: „Toți oamenii sub cer cunosc frumosul ca frumos – iată obârșia urâtului. Toți oamenii sub cer cunosc binele ca bine – iată obârșia răului”
Există mafie, există crime și tâlhării, există Politică, pentru că există oameni „cumsecade”, care respectă „valorile tradiționale”. Pentru că OMUL SENIN al vârstei de aur care ERA pur și simplu, pur și simplu ERA, a dorit să AIBÃ (siguranță, adăpost, hrană asigurată, cetăți, legi, bombă atomică). Casa LUI, uneltele LUI, apoi pământul LUI, femeia LUI, copilul LUI (a vrut să intre în posesia nu numai a rodului lucrării lui, ci și a rodului creației divine: pământ, oameni). Omul Senin a devenit Omul Cumsecade: instituționalizarea Prostiei și a Demenței omenești. Nașterea Civilizației.

Tot el: „Nu prețuiți ceea ce este greu de câștigat dar efemer și poporul nu va fura”.
De reținut că nu tot ceea ce e greu de obținut este și valoros. Totuși asta îi învățăm pe copiii noștri: că nimic valoros, trainic, etc nu se câștigă decât prin muncă, prin sudoare, etc. Toți facem asta: mame, tați, bunici, educatori, profesori, academicieni. Toți participă la acest complot nerușinat al ignoranței cu zâmbetul datoriei împlinite pe buze.

De ce „supranatural” și nu „suprauman”? Când observă un fenomen de deasupra înțelegerii sale, omul nu numește acel fenomen „suprauman”, așa cum ar fi firesc, ci „supranatural”. Ipocrizie, perfidie. Ca și cum ar exista ceva pe lume – văzut, simțit sau intuit – care să fie în afara Naturii, cumva deasupra ei. Nu mai suportă ideea că există, că poate exista ceva deasupra lui și a îngâmfării lui ridicole. În loc să-și recunoască limitarea gândirii, caută să se convingă că gândirea lui, puterea lui de înțelegere nu are limite. E mai degrabă în stare să afirme că Natura are limite, dar el niciodată. Această imensă Prostie este și mobilul „Științei”.

Nebunul înțelege că pentru a-și duce la îndeplinire nebunia trebuie să fie calm. Și atunci învață să fie calm și în cele din urmă devine calm. Masca perfectă pentru seducerea gloatei.

„Treizeci de spițe se unesc în butucul roților, însă numai golul din centru îngăduie folosirea. Argila e modelată în formă de oală, dar golul din interior face posibilă folosirea. Pereții sunt străbătuți de uși și ferestre – golul lor îngăduie folosirea casei. Tot astfel ființa constituie natura lucrurilor, dar neființa permite folosirea lor” (Lao Tse).

Dacă dragostea părintească e sfântă, atunci ce l-a determinat pe Socrate să afirme: „Copilul poate crește și în absența tatălui”? Și vorbea despre propriul său copil!

Inima în sânge a adolescentului.
Inima bine coaptă, rumenită a adultului.
Sigur că friptura în sânge nu place oricui...

A spus oare Isus pe cruce: „Mor și iau toate păcatele voastre asupra mea”? Nu, a spus cu totul altceva. A spus: „Iartă-i Doamne că nu știu ce fac”.

Prostia e o meduză. E inutilă orice lovitură. Ea nu trebuie lovită, ci scoasă la soare, pe mal. Dar nu ridicată cu mâna și nici cu altă unealtă omenească. Nu prin acțiune directă, ci prin reglarea echilibrului dintre densitatea meduzei și a mării, astfel încât meduza să nu se mai poată ascunde.

Se consideră, cu prepotență, că marii scriitori se distanțează de curentele, asociațiile literare etc pentru că n-ar avea nevoie de ele, pentru că ar fi, prin naștere, genii, excepții, etc. Mult mai plauzibil este ca ei să fi ajuns mari tocmai din cauză că s-au distanțat de ceilalți. Talentul lor nu este cauza ci efectul depărtării de gloată.

Anafura și vinul: canibalism cosmetizat, parfumat cu tămâie.

„Asociația purtătorilor de stomă cutanată din România” (firmă la intrarea într-o clădire de pe Intrarea Eftimiu de lângă Cișmigiu). Orice pretext, absolut orice pretext e considerat bun ca omul să poată fugi de singurătate, adică de Dumnezeu și să se ascundă în tot soiul de forme de asociere, comunități, nesingurătate.

„O carte este importantă în măsura în care te pregătește pentru moarte” (Constantin Bădiliță – prefață la Pateric)

Trăind împreună, „ajutându-se” unii pe alții, etc, oamenii nu fac altceva decât să-și justifice unii altora mizeriile. Numesc asta compasiune, amabilitate, receptivitate... și mascarada continuă.

Discreditarea realității, despre care vorbește Dali, înseamnă în primul rând discreditarea Politicii, pentru că este vorba despre „realitatea” pe care ne-o oferă Politica de câteva milenii încoace, de acea „realitate” care se fundamentează pe valorile Politicii: Competiție, Ambiție, Lăcomie.

Nu ai nimic de „învățat” în sensul pe care Școala l-a dat acestui cuvânt. Trebuie doar să taci și să asculți, să te asculți, să-l asculți pe Cel care locuiește în tine ca într-o casă neaeristă, cu ziduri groase, cu ferestrele înțepenite și înnegrite de fecalele insectelor.

„Dumnezeu nu mai permite astăzi lupta spirituală dintre oameni pentru că știe că astăzi oamenii sunt slabi, nu tari ca cei din vechime” (Pateric)

Poezia este limbajul prin care cei care încă mai răsuflă sub acest morman de cadavre își dau unul altuia semne de viață.

E o atingere gravă a DEMNITÃÞII mele de om că sunt nevoit să mă strecor printre mașinile care-mi fură spațiul vital de pe trotuare. Și este o binefacere pentru mine scuipatul pe care-l primesc în obraz și care-mi cauterizează ORGOLIUL: cel care-și lasă mașina pe trotuar disprețuiește ideea de om, nu mă cunoaște personal, nu ține să mă atace pe mine ca persoană ci umilește ideea de om, pe când cel care mă scuipă mă neagă, îmi spune mie personal că nu exist la nivel fizic, că nu sunt acolo – iar eu nu pot decât să fiu de acord cu el și să-l îmbrățișez. Învățătura lui e aceeași cu cea a maeștrilor Zen.

Alergia la contradicții e primul semn de scleroză academică.

„Îndepărtați ispitele și nu vor mai fi mântuiți” (Pateric) O idee destul de ... neortodoxă, don’t you think?

„Ne-am luat soarta în mâini” – e vorba de un soi de masturbare colectivă. L-am lăsat la o parte pe Dumnezeu, și ne căutăm singuri răspunsurile, dar fără interacțiunea Creator-Creatură nu poate fi vorba de dragoste și implicit nici de viață.

Detest destinațiile. Mă înspăimântă. O întâlnire ideală pentru mine ar arăta cam așa: se aleargă pe un cal în galop și se saltă iubita în șa. Fără oprire. Când stai pe loc spui prostii. Trebuie să ajungi DINCOLO DE GÂNDIRE.

Nu orgoliul ci demnitatea are de suferit atunci când îngenunchezi în Biserică, în general cînd îngenunchezi în public și nu în singurătate.

Decizia de a ieși din peșteră și de a ne închide în cetăți nu din dragoste a fost luată, ci din lăcomie și din frică.

Un soi de respect stupid, de împrumut, ne face pe noi, cei care visăm să devenim scriitori, să acordăm mai multă atenție contemporanilor decât celor din vechime. (Ca și cum ar exista Timp). Gândirea politică face ravagii până în cele mai ascunse unghere ale societății. Găinațiul mentalității contemporane.

Cel preocupat de suflet nu are contemporani.

Ce spurcăciune pornografică văzută pe furiș la televizor în miez de noapte poate fi mai vătămătoare pentru sufletul unui copil decât simpla vedere, la o oră de maximă audiență, a unui politician fermecător, elegant, zâmbitor, mâncându-și obișnuita porție de căcat? Care e modelul de care copilul se va apropia mai ușor?

Spune-i omului că va veni cineva să-i mântuiască păcatele fără ca el să facă nici un efort, că există undeva cineva, ceva care mântuie automat orice păcat (un fel de mașină de mântuit) și vei face din el cel mai supus și lingușitor dintre câini. Cum vor auzi cuvântul „mântuitor”, cum vor începe să chițăie, să se gudure, vor linge orice mână. Primii preoți aveau geniu politic.

Cel care știe nu e nici cimpoi, nici burduf, ci este o țeavă de pușcă în așteptarea glonțului de aur.

Simțim în copilărie toate aceste intervenții brutale pe care adulții le fac asupra sufletelor de copii. Dar strângem din dinți, ne ștergem lacrimile și mergem „mai departe”, crezând sincer că la capătul acestui efort ne așteaptă „ceva” care „merită”, ceva măreț, înălțător, de bună seamă mai măreț și mai înălțător decât starea de copil, de vreme ce suntem presați cu atâta insistență să renunțăm la ea, să „evoluăm”. Căutăm acel „ceva” pe chipul mamei, al tatălui, credem în „zâmbetele” lor. Dar ajunși la capătul drumului, atunci când simțim că încep să ne dea pace cu „educația” lor, ne trezim... unde?

Vezi un cadavru colcăind de viermi – dar asta nu înseamnă că în chiar acea clipă, undeva, un pui de lebădă nu iese din ou. Vezi frunzele căzând, ploaia înecând totul, până și respirația ta, dar asta nu înseamnă că chiar în acea clipă, undeva, soarele nu iese din mare. Ai în fața ochilor un individ care răcnește din răsputeri la tine încercând să te intimideze, dar asta nu înseamnă că peste câteva clipe același individ nu va gânguri umil la un telefon de frica nevestei. Oprește-te la prima reprezentare. Nimic nu este, totul se petrece.

Se aude peste tot, la orice oră din zi și din noapte că „Ne-am plictisit de Politică, dar... n-avem ce face”. Într-adevăr, pentru că n-aveți ce face, tocmai de aceea vă interesați de Politică.

Copilul care tace, care se izolează, care nu se joacă cu ceilalți copii, este privit cu suspiciune și smuls prin orice mijloace din această stare – esențială pentru cunoașterea de sine. Este dus la doctor, i se pun diagnostice, e tratat ca un nebun. Pentru că nu de cunoașterea de sine e interesată Familia, Școala, Politica ci de asimilarea sufletului individual în mașinăria numită Rândul Lumii

Politicienii, regii din toate timpurile care au încercat și încearcă în continuare să fure de la Dumnezeu rolul de conducător, de călăuzitor, cei cărora sufletul li se umflă ca un cozonac atunci când aud cuvântul „Putere” – cei care își imaginează că această specie poate fi călăuzită și condusă de altcineva în afara Creatorului ei, că Dumnezeu poate fi, într-un fel sau altul „de partea lor”, încuviințând și încurajând, justificând crimele și setea lor bestială de sânge, cei care trag pe hartă linii și masacrează popoare repetând mereu „Asta e voia lui Dumnezeu” pe toți aceștia Biserica îi primește și i-a primit dintotdeauna la piept cu brațele deschise.

Iisus nu a scris cu mâna lui nimic, nu s-a așezat la masă și nu a așteptat.

Toți politicienii cer individului să muncească și să facă copii și nici unul nu-i cere să gândească. Toți filozofii cer individului să gândească și nici unul să muncească și să facă copii.

Pillat a lăsat gloata să-i decidă soarta lui Iisus. Gest genial care lasă în lumină pentru toate generațiile viitoare adevăratele rațiuni și principii ale gloatei. Voința mulțimii, „autodeterminarea”, adevărata față a democrației. De asta, de acest mesaj clar și fără echivoc vor să uite toți cei care se închină Politicii, care mai cred încă în democrație. Pillat este elementul care poate distruge din interior ideea de Politică. Un vizionar, un geniu involuntar.

Nicetas greșește amarnic atunci când spune că structura umană nu poate percepe zonele neacoperite senzorial ale naturii. Ba poate și a putut dintotdeauna, până când gândirea politică i-a urlat din toți rărunchii și din toate direcțiile: „Năluciri!”, „Baliverne!”, „Vino cu picioarele pe pământ!” ... adică în noroi.

Un popă îmbuibat și beat care râgâie cu sticla în mână este un fost visător.

„Argumentul instinctiv „Nu pot să percep concomitent două senzații opuse” este absolut fals și grosolan” (Nietzche). Și totuși ăsta este unul din principalele argumente ale cunoașterii „științifice”, ale cunoașterii fără Dumnezeu, al Școlii, al Politicii.
Șocul pe care l-am simțit liceean fiind atunci când iubita mea, comentând anumite idei dintr-o scrisoare de-a mea, mi-a spus acuzator: „Te contrazici”. Vreau să-i dau acest răspuns peste timp, să-i urlu: „ȘI CE DAAACÃÃÃ?” Respingerea contradicțiilor înseamnă sfârșitul dragostei. Cine n-a simțit niciodată frigul și căldura în același moment nu poate iubi, nu știe.

A scrie un text „complet” cu argumente, demonstrații, exemple, introducere, cuprins și încheiere este un mod meschin de a imita lucrarea divină – trădează lăcomie și ipocrizie. Eu nu sunt Creatorul ci sunt o creatură – prind doar ecouri ale mesajului divin – nu încerc să reconstitui ceea ce nu poate fi reconstituit.

Când slăbesc simt că întineresc. Și probabil că scheletul este simbolul tinereții absolute.

Ești considerat „matur” doar atunci când îți poți explica stările cu argumente exterioare. (- De ce ești trist? – Mă doare capul, vremea asta, probleme la serviciu – nu poți spune, de exemplu „sufletul meu nu mă mai locuiește” pentru că ești imediat privit cu suspiciune. De altfel orice adevăr e privit cu suspiciune în lumea adulților). Copilul care nu răspunde la întrebarea „Ce ai?” e lăsat în pace, e încă „doar” un copil. Dar tu adult ești obligat să minți ca să poți fi lăsat în pace. Maturizarea este un sinonim al minciunii, i se suprapune, se confundă cu ea, ESTE ea.

Vise pierdute, deziluzii, înfrângeri, din tot acest praf zdrobit mărunt trebuie făcut un ciment proaspăt. Timpul de întărire, condițiile de umiditate, temperatură, proporțiile...

Sunt anumite adâncimi ale disperării la care începi să percepi mecanica gândurilor. Ca într-o asurzitoare sală a mașinilor. Călătorie în burta unui Titanic intergalactic.

Nu demnitatea ci orgoliul te doare la vederea iubitei tale zâmbind altuia. Gelozia este anularea demnității și întărirea orgoliului.

Și nu din demnitate ci din orgoliu aștepți ca o moluscă ca nevasta să-ți toarne ciorba-n farfurie.

orgoliu-instinct-trup
demnitate-dragoste-suflet

Nu demnitatea ci orgoliul îi este întărit elevului care primește nota 10 și nu orgoliul ci demnitatea îi este călcată în picioare celui care primește nota 4. În rest... „n-a ști nime că m-am dus, numa’ m-or vedea că nu-s”

În „patriotism” este vorba despre orgoliu, nu despre demnitate. A înfige sabia în gâtul aproapelui este triumful orgoliului asupra demnității.

Cine ține socoteala vieților distruse de mamele dedicate?

Omul se socializează la începutul vieții și se însingurează spre sfârșit. Asta, fără îndoială, este „normal” din punct de vedere al societății. Dar oare, din punct de vedere al sufletului individual, nu ar fi mai bine invers?

Biserica, asemeni oricărei alte instituții a statului, nu luptă pentru stârpirea Prostiei, ci pentru administrarea ei. Lupta împotriva Prostiei se duce în singurătate. În clandestinitate.

Ei sunt „puternici” pentru că și-au stârpit bunul simț. Leapădă-te de bunul simț și vei fi la fel de „puternic” ca ei. Fiecare treaptă pe care o urci pe scara valorilor omenești se plătește cu o bucățică de bun simț. Și cu fiecare bucățică pierdută din bunul simț cu care te-ai născut, care ți-a fost dăruit (nu știi cum, nu știi de cine), mai cobori o treaptă pe scara valorilor divine.

Când spui despre altul „E genial” nu cauți în asta decât o justificare mediocră a propriei tale mediocrități.

Ni se dau tot soiul de sfaturi despre cum să „rezistăm” în fața vieții. Nenorocirea este că cei mai mulți din cei care par să reziste, de fapt nu mai rezistă de mult – sunt doar niște fantome, niște mutanți periculoși care încearcă să pară prietenoși... Și tocmai ei sunt cei care dau sfaturile.

Senzația de înviorare pe care ți-o dă o generalizare... Sunt lucruri pe care pur și simplu nu le-ai putea gândi – și cu atât mai mult scrie – dacă nu ai generaliza. Măcar puțin... Þi-ar îngheța buzele, ți s-ar usca mâna.... „Trebuie” îți spui, „trebuie ca asta să se întâmple și altora...” Altfel ai înnebuni pe loc... Și totuși s-ar putea să greșești.

Una e să-ți stăpânești manifestarea exterioară a furiei (gestul) și alta să-ți stăpânești furia. Mă mușcă un câine. Stop. Privesc prin el ca printr-o fereastră. Stop.

Toți profesorii de care ai nevoie sunt în cărți. Și cu cât au murit de mai multă vreme, cu cât au trăit mai departe de Sistem, mai înainte și mai în afară de orice formă de organizare socială, cu atât sunt mai buni și mai aproape de sufletul individual, de sufletul tău adică. Profesorul viu, zâmbitor, amabil, exigent, îngăduitor, îndoctrinat sau emancipat, prin simplu fapt că respiră și vorbește, - vine să discrediteze valoarea, viața cuvântului scris. Avem nevoie de profesorii vii, eventual pentru a ne învăța să scriem și să citim ca să-i putem citi pe cei care nu mai pot vorbi. Dar părerile celor vii, doctrinele, ideile, sistemele în care ei cred sunt alterate, străine și nocive. Ideea că avem nevoie de îndrumători pentru a putea gândi, ideea că gândirea se învață de la alții, de la oameni vii, de la contemporanii angrenați în Sistem și deci contaminați, este falsă, vagă și ipocrită. Profesorul viu nu de sufletul tău, de soarta și natura sufletului tău e interesat, ci de modul în care să-l integreze în societate, în Sistem.

Tolstoi a fost excomunicat de Biserică din exact aceleași motive pentru care Socrate a fost executat. Cu cât un gânditor, un iluminat, provine dintr-o vreme mai îndepărtată, cu atât Sistemul se temea mai mult de el și, în consecință, reacționa mai violent. Acum, în vremurile contemporane, când gradul de îndobitocire a atins cote planetare iar sufletul individual este vlăguit și stors de orice demnitate, nu mai e nevoie de nici un fel de pedepse. Socrate ar putea predica liniștit. Nu mai e nevoie de pedepse „exemplare” pentru o turmă de autiști îndobitociți de Internet și înnebuniți de puhoiul de genii și de curente și cenacluri literare. Exemple? Pentru cine? Cine să mai tresară la chemarea marilor gânditori? Acum, când scrierile străvechi sunt studiate în mod „academic”, „riguros științific”, cui îi mai trece prin cap că acele scrieri au fost scrise pentru sufletul individual? Pentru sufletul tău. Școala îți fură de sub nas tot ce poate fi mai bun pentru iluminarea ta, iar tu accepți cu seninătate. De ce? Pentru că așa vezi la alții, pentru că așa ți-au spus părinții, pentru că așa „se cuvine”.

„Dar e-n zadar copile...”

Libidoșenia creștinismului oficial constă în aroganța și sălbăticia cu care a discreditat valoarea scrierilor gnostice, cu care a inhibat nevoia de cunoaștere înlocuind-o cu o justificare a Prostiei omenești: credința fără gândire. Lucruri pe care ar fi trebuit să le aflu de pe băncile școlii, la care ar fi trebuit să mă gândesc din prima copilărie, le aflu acum din întâmplare sau nu le voi afla niciodată.

Mama îl privește pe Dumnezeu ca pe un ocrotitor al copilului ei. Dar el este cu mult mai mult: este tatăl acelui copil.

Ei patinează pe lacul sufletelor înghețate. Și se îngrijesc de congelatoare. Asta e singura lor „grijă față de oameni”. (În căutarea tabloului de siguranțe...)

Ideea de prefață. De ce pre-față și nu post-față? Pentru că bufonul contemporan literat se teme ca nulitatea să nu-i fie eclipsată de valoarea scrierii pe care o „comentează”. Grija lui este să se asigure ca aberațiile să-i fie citite, chiar dacă cititorul simte sau nu nevoia de explicații.

„Nici-o viață nu are pereții mai de hotel ca aceasta, sau mai de corabie...” (Silvia Caloianu)

Contrariile, contradicțiile sunt sursa de creație. Exemplu: untul și lămâia din sosul meunierre...

Cu cât cunosc mai bine lumea cu atât dorința de a mă face cunoscut mi se pare mai rușinoasă.

Nu înțeleg ce caut pe lumea asta și mă simt adesea ca un trădător. Senzația sinistră că trădez, trădez, trădez...

Așa cum la nivelul ființei o durere o anulează pe alta, o suferință pe alta, o spaimă pe cealaltă – aceasta fiind una din explicațiile supraviețuirii - , tot așa la nivelul societății, Sistemul tolerează și chiar încurajează toate formele de asociații culturale, literare etc, pentru că știe că în public adevăratele valori se anulează reciproc iar întunericul (de care are nevoie) poate domni nestingherit în continuare.

Copil=maximum de calitate în minimum de cantitate; Adult=minimum de calitate în maximum de cantitate.

Îndobitocirea este anihilarea, prin educație, a părții abstracte din ființa individuală.

Iisus nu a venit pe lume ca să „mântuiască” pe cineva sau să ia asupra lui păcatele cuiva. Asta numai o minte alterată prin „educație” și îndoctrinare poate să creadă, partea de jivină a ființei omenești, acea parte unde își fac loc și rod incontinuu fățărnicia, ticăloșia, ipocrizia, lașitatea, în sfârșit toate „calitățile” individuale de care societatea politică are nevoie ca să funcționeze. Nici Iisus nici altcineva nu a luat vreodată și nici nu va lua asupra lui păcatele nimănui. Fiecare individ va plăti până la ultima centimă pentru toate gunoaiele pe care le poartă în suflet și în conștiință și cu care mânjește, mai mult sau mai puțin conștient, sufletul și conștiința copilului său.

Nu e nevoie „să te desăvârșești” pentru ca „să intri în Rândul Lumii”, ba dimpotrivă! Trebuie să te sluțești, ca să fii asemenea lor. Cele două noțiuni sunt diametral opuse.
Ca să te desăvârșești citești scrierile sfinte. Ca să intri în Rândul Lumii mergi la Biserică.
Ca să te desăvârșești cauți cărțile de care sufletul tău are nevoie. Ca să intri în Rândul Lumii mergi la Școală. (Un proces îl perturbă, îl exclude pe celălalt)
Ca să te desăvârșești nu de Căsătorie ai nevoie, ci de Dragoste.
Ca să te desăvârșești înveți să te cunoști pe tine însuți. Ca să intri în Rândul Lumii mergi la vot. E mult mai simplu.

Cu cât ciorba e mai fierbinte, cu atât înghițiturile sunt mai mici.

Nu soarta oamenilor interesează ci soarta ideilor. (Cel care nu se interesează de natura ideilor care îi guvernează viața, cel care nu încearcă să deslușească țesătura ideilor, a principiilor pe care se bazează și de la care pleacă suferința lui, și, în schimb, se bulucește împreună cu alții, să-și caute salvarea în exterior, la alții și prin alții, nu merită nici scuipatul unui tuberculos. În acest sens fiecare om are EXACT soarta pe care o merită: de la ultimul cerșetor, la primul om din stat și până la cel mai illuminat filosof sau poet). Omul este o mașină care funcționează nu cu benzină ci cu idei. Combustibilul sufletului uman sunt ideile. Iar cine bagă apă chioară în benzină nu obține decât ce merită.

Lumea ca un imens monstru inert, copleșit de îmbuibarea la care s-a condamnat, dar care continuă să se miște alunecând pe sufletele terciuite ale copiilor. Această gelatină formată din zdrobirea instituționalizată a sufletelor de copil face ca dihania să alunece încă...

Cum poți gândi cu adevărat fără să fii obraznic?
Cum poți simți cu adevărat fără să fii timid?

Ce facem noi? Ducem sămânța adevărului prin generații... ca albinele care-și murdăresc picioarele cu polen... (Swedenborg)

Trebuie să fii total îndobitocit ca să nu crezi în alte lumi. Trebuie ca Sistemul să-și fi făcut cu desăvârșire lucrarea lui perversă în tine. Trebuie ca Sistemul să fi câștigat definitiv și ireversibil bătălia cu Dumnezeu pe care o duce neobosit pe tărâmul sufletului tău. Trebuie să fi reușit să stârpească pentru totdeauna partea abstractă a ființei tale. Trebuie să-ți fi plantat în conștiință buruiana potrivit căreia cei din vechime erau doar niște visători neevoluați, sau, dimpotrivă, niște genii dar la care nu poți ajunge decât prin intermediari, trebuie să te fi convins că se cuvine să zâmbești cu îngăduință la ideile lor, adică la partea abstractă a ființei tale, adică la Dumnezeu. Trebuie să te fi convins cu desăvârșire că nici măcar nu merită să-i mai citești, ci să-i lași cu încredere pe seama senilității academicienilor contemporani, iar dacă îi citești să n-o poți face decât cu metoda senilă a academicienilor contemporani, în sfârșit să te fi convins că nu-i poți citi fără intermediari. Ca să nu crezi într-o altă lume trebuie să-ți iei în râs visele, revelațiile, să le consideri pe toate „năzăriri” și, nu-i așa, să treci în sfârșit la lucruri „serioase”, „palpabile”, „concrete”. (Nimic mai concret și mai palpabil decât Prostia). Trebuie să fi ajuns atât de îndoctrinat încât să-i pui pe proprii tăi părinți și doctrina lor mundană deasupra oamenilor sfinți din vechime și învățăturilor lor, să ți se pară mai înțelept și mai cuviincios să asculți vocea celor care ți-au dat trup decât să-l asculți pe Cel care ți-a dat sufletul și pe trimișii acestuia. Trebuie să fi ajuns la un asemenea grad de îndobitocire încât să privești cu respect, invidie și admirație la îmbuibații care coboară din mașini luxoase, cu girofar, să te străduiești să înțelegi mesajul lor, să crezi în bunele lor intenții, să-i privești ca pe niște modele, capabili să-ți conducă viața. Să le sorbi în liniște minciunile sfruntate crezând că astfel dovedești înțelepciune și echilibru.

Tudorel (7 ani) îmi povestește abia stăpânindu-și euforia despre un desen animat în care un schelet cânta la pian pe coastele unui alt schelet care citea întins pe o masă.
Copiii râd de moarte. Nimic nu-i amuză mai mult decât joaca de-a fantomele, cu chirăieli, fugă și râsete sănătoase. Nimic nu-i înveselește mai mult decât bucuria de după sperietură. Copiii râd de moarte nu pentru că ar fi „inconștienți”, ci pentru că ei ȘTIU ceva ce noi am UITAT (sau am fost constrânși să uităm. „Frica” de moarte se învață).

„Valoarea” unui scriitor stă în ceva greu de definit în cuvinte, dar pe care, constrâns de împrejurări, l-aș putea numi clitorisul sufletului său. Uneori o adiere de vânt e suficientă.

Bodu, șeful administrației fiscale, declarație în toamna lui 2006: „Dacă nu plătim impozite copiii noștri vor ajunge să învețe în copaci”. Doamne, de-ar fi așa! Problema este că dacă vom continua să plătim impozite nu vor mai exista copaci!

Campanella vorbind cu Dumnezeu: „Lasă-mă să intru în Tine așa cum și Tu ai intrat în mine”

„Eu sunt imperturbabil, fiind lipsit atât de absența gurului cât și de guru.
Eu sunt imperturbabil fiind lipsit atât de absența minții cât și de minte”
(Dattatreya – Cântul Eliberatului)

Mi se tot împinge sub nas un căcat parfumat și eu îl tot resping politicos. Și tot așa de vreo 40 de ani. Mă întreb dacă am să pot rămâne politicos până la sfârșit.

„Așa cum răpește un tigru o antilopă adormită, așa vine moartea să-l ia pe omul cu mulțime de fii și vite și căruia mintea-i stă doar la acestea” (Mahabharata)

vezi și Buddha „Așa cum mătură apele revărsate un sat adormit, așa-l duce moartea pe omul a cărui minte este acaparată de copiii și vitele sale” și „Nerodul se frământă gândindu-se: „Fiii aceștia sunt ai mei, averile acestea sunt ale mele”. Dar cel care nu-și aparține sieși, de unde să aibă fii, de unde să aibă averi?”

Principala rațiune pentru care avem „grijă” de copiii noștri ține de profundul sentiment de vinovăție față de ei, remușcările atroce pe care le purtăm în subconștient pentru fapta mârșavă de a-i fi smuls din Paradis și a-i fi trântit în țărâna acestui bâlci de deșertăciuni, remușcări pe care le mascăm cu cea mai mare atenție și pe care, după eforturi susținute, reușim să le uităm, să le metamorfozăm într-o serie întreagă de minciuni nerușinate și foarte elaborate, concepute și implementate după rețete pe care le moștenim din generație în generație, minciuni nerușinate de care ne lăsăm pătrunși, ca de sărutul umed al unui diavol senil.

Le sujet c’est moi!

Să înveți dragostea și bunătatea de la ceilalți, și nu să o cauți în tine însuți – asta e grija tandemului Familie-Școală. Asta numesc ei „Educație”. În plus, în acest mod simplu, subconștientul individului este spurcat cu ideea că dragostea și bunătatea vin nu de la Dumnezeu ci de la el, spurcăciunea, care te-a „crescut” și te-a „format”. Sistemul împușcă astfel doi iepuri dintr-o lovitură: 1. te convinge că Dumnezeu nu există (și mai ales nu în tine însuți – cum poți să fii atât de „îngâmfat”?) și 2. se substituie el însuși lui Dumnezeu, ți-l șterge din conștiință, susține că el, Sistemul, e tatăl tău, cel care te-a crescut și te-a format, cel căruia îi datorezi totul, etc.

Exemplu de gândire academică: „SE ȘTIE (sublinierea mea) că ideea judecării morților s-a format în gândirea teologică egipteană în dinastia a V-a.....” (Constantin Daniel, Gândirea egipteană antică în texte, Editura Științifică București 1974, pag 184). Această obsesie maladivă, diabolică de a cuantifica, de a supune cu mijloacele silnice și incomplete ale științei omenești tot ce ține de divinitate: Ideea însăși. A respinge sistematic orice posibilitate a individului de a avea acces direct la Divinitate fără a trece mai întâi prin ridicolul științei omenești. Cum poți susține o asemenea gogomănie și anume că tu, Costică, știi cu precizie creierul, data și locul unde a apărut pentru prima dată ideea judecării morților, ideea judecății de apoi? Te bazezi pe documente scrise, dar dacă alții, mai deștepți, care nu au scris și poate nu au considerat necesar să scrie, s-au gândit la asta cu mult înainte și într-un mod mult mai profund? De unde vine această prepotență a academicienilor, această neroadă și veninoasă siguranță de sine dacă nu din setea sălbatică de a-și îndobitoci semenii, de a-i pregăti pentru umilința la care trebuie să fie supuși de Politică?

Una e să spui simplu „Se știe că prima consemnare scrisă pe care o cunoaștem referitoare la ideea judecării morților se face în locul cutare, la data cutare...” și alta să ai tupeul și îngâmfarea supraomenească de a susține că știi tu, Costică la ce dată și în mintea cui s-a născut ideea respectivă. Asta este misiunea lor, să ne arunce în întuneric și apoi să simuleze că ne luminează.

Maturizarea nu e propriuzis o evoluție. Atitudinea de disperare a copilului și adolescentului în fața vieții devine atitudine de „wait and see” la adult. Cam asta e tot. „Liniștea”, „echilibrul”, „înțelepciunea” adultului nu provin din cunoaștere ci din aceeași sporire a capacității de administrare a Prostiei cu care avem de-a face oriunde în Sistem etc. Copilul e obligat să-l respecte pe adult, pentru că „a trecut prin multe”, e „călit” etc, nu pentru valoarea lui în sine. Dar bunul simț al copilului care își dă seama de idioțenia părintelui și totuși tace, ce se întâmplă cu acel bun simț? Întreb. Care instituție a statului ar trebui oare să ia în considerare astfel de probleme? Ce fel de „desăvârșire” a individului se are în vedere? Păi e simplu: cea care are la bază principiul „Taci și-nghite că și noi am înghițit. Așa se cade etc”. Da, așa se cade... în întuneric.

Crucea – unul dintre cele mai sinistre, mai diabolice instrumente de tortură inventate de mintea omenească, gândită și concepută pentru a produce una din cele mai umilitoare, înjositoare, chinuitoare morți – spre aceasta au înclinat primii oameni ai Bisericii creștine atunci când a fost vorba să-și aleagă un simbol. E bine să nu uităm prea repede asta. Mesajul subliminal este: „Închinați-vă, preamăriți-l pe Isus, dar nu care cumva să faceți sau să gândiți ce a făcut și ce a gândit el, căci asemenea lui veți pieri”.

Isus nu a desenat niciodată pe nisip o cruce.

Crucea nu este nici pasăre nici aripă. Cel mult mâner de sabie pentru cei lacomi de supuși, de discipoli și de autojustificări.

Dacă te desprinzi de ea, căutându-te pe tine însuți, pe Dumnezeul care te locuiește adică, societatea te privește ca pe un „îngâmfat”, te exclude, te reneagă, te pune în poziția de dezertor, te șantajează cu „responsabilitățile” etc. Faptul că te desprinzi de ea și pleci în singurătate, fără nici un ajutor exterior, deci faptul implicit că arăți astfel că te poți dispensa de ea, face ca societatea și „înțelepții” ei să te califice drept îngâmfat, rebel, nebun, etc. (De observat că în lumea creștină noțiunea de „autosuficient” a căpătat o conotație negativă, se confundă sau măcar se sugerează că autosuficientul este un îngâmfat, un „plin de sine”, un individ care trebuie trezit la realitate, - în timp ce în budism autosuficiența e un scop în sine).

Și chiar dacă te lasă să pleci, ei vor să se asigure că vei avea cu tine cel puțin un „îndrumător” asemeni lor. - Cine crede că Sistemul se oprește la poarta mănăstirii, că poarta mănăstirii e o ghilotină care poate tăia tentaculele caracatiței, se amăgește. Să ne amintim că în mănăstiri există ierarhii, iar acolo unde există organizare omenească Dumnezeu nu are ce căuta. Organizarea este incompatibilă cu Dragostea, deci cu Dumnezeu -. În schimb fariseii și cărturarii care-și imaginează că pot vorbi în locul lui Dumnezeu, care se cred capabili să preia de la El funcția de legiuitor, ei, oameni din carne și oase, nu numai că nu se consideră deplasați, dar consideră că tocmai prin asta, prin această fraudă, își fac „datoria”, „instruiesc”, „educă” etc. Nu vor să înțeleagă, să accepte că mesajul divin nu are nevoie de intermediari ci dimpotrivă, că orice fel de intermediar nu face decât să distorsioneze mesajul divin care vine totdeauna din interiorul sufletului către exterior, niciodată și sub nici o formă invers. Și cum și-ar permite să înțeleagă sau să accepte? Sunt în horă trebuie să joace. (Dar joacă pe morminte).

Un scriitor care se manifestă fizic în public nu face decât să submineze autoritatea scrierilor sale.

Azi luni 4 decembrie 2006 am aflat că în italiană „a străluci” se spune „splendere”. Soarele va străluci – Il sole splenderrà.

Triumful Democrației este triumful Prostiei omenești asupra Divinității, triumful legilor prostești asupra legilor divine. Ruperea ultimelor legături cu Divinitatea. Ne luăm soarta, nu-i așa, în propriile mâini. Ca un onanist obosit să-și mai caute femeia și care trece la treabă în absența ei. Nu mai lăsăm nimic „la întâmplare”, suntem „înțelepți”, „evoluați”, „instruiți”. Ce știe Dumnezeu ce-i aia să obții o diplomă la Harward? Câtă sudoare, câtă muncă, câte sacrificii....

Ei încearcă să ne convingă că Isus este inimitabil, irepetabil, intangibil, etc; toată această mascaradă pe care o joacă Biserica este un mod foarte diplomatic de a transmite sufletului individual un mesaj foarte clar: „Să nu îndrăznești să te gândești măcar că ai putea încerca vreodată să devii asemeni lui că te ia dracu’”; adică ei! A flutura pe la nasul oamenilor idoli pentru a-i putea manipula în interes personal sau sectar. Același mod de gândire este foarte vizibil și la politicieni, în modul lor de zâmbi în timp ce pun la cale și-și comit mârșăviile cu care ne-au obișnuit, adăugând la final „Asta-i viața!”. (Nu, nu asta e viața!) Acest mod de gândire a devenit atât de obișnuit încât îl luăm drept firesc, îl confundăm cu natura umană originală. Dar el nu e firesc și nici din natura umană nu face parte ci este un virus care a apărut pe parcurs. Mama însăși este convinsă că-i face un bine copilului ajutându-l să se „integreze” în această mascaradă grețoasă, în societate adică. Revoluționarii din toate timpurile, în exaltarea lor, sunt convinși că „o lume mai bună” nu se poate obține decât comițând noi și noi crime și mârșăvii, sunt convinși că crimele și mârșăviile lor sunt mai bune decât ale altora, mai justificate.

Se pleacă de la premiza fals-perversă că zeii nu pot fi imitați (premiză care pe parcurs s-a acutizat în una și mai perversă, anume că a încerca să imiți zeii este o nelegiuire !! Totuși este foarte posibil ca zeii să fi existat fizic în această lume. Iisus a respirat, a mâncat, a urinat, a vorbit și a suferit pe această lume, a fost asemeni nouă, un om. Iluminat. La fel Osiris probabil etc) și că oricine încercă să-și ia modelul de viață de la ei e ori nebun, ori îngâmfat, oricum e cineva care trebuie anihilat. Dar adevărații nebuni, adevărații îngâmfați, cei care cu adevărat trebuie să dispară sunt ei, cei care au imaginat și implementat această premiză fals perversă care le este pavăză și scut.

Dar zeii tocmai asta își doresc: să fie imitați. Stă scris în cărțile vechi, în cărțile acelea care sunt ținute departe de ochii noștri. Este și motivul pentru care adevărații filozofi au fost eliminați și înlocuiți cu niște marionete ale politicienilor: academicienii.

Toate subiectele sunt inepuizabile

(Profesorul care spune elevului „Am epuizat acest subiect, să trecem la următorul” comite o mârșăvie, introduce organizarea acolo unde ar trebui folosită dragostea, distorsionează grav și fundamental gândirea copilului. Scriitorul care se screme să epuizeze un subiect e ridicol și comite de asemenea o mârșăvie, nu mai puțin gravă)

Adultul își începe maturitatea considerând subiectele copilărie și adolescență epuizate. Halucinant! Aici este explicația tuturor chinurilor omenești care se ascund sub acel transpirat „Asta-i viața!” Nu, nu asta e viața! Ba chiar deloc! Asta e viața în concepția politică.

Toate subiectele sunt inepuizabile pentru că toate subiectele sunt la origine de proveniență divină, deci de domeniul extrasenzorialului, deci necuantificabile, deci inepuizabile. Sufletul care imaginează un subiect, creierul care prelucrează acel subiect, gura care îl rostește, mâna care îl scrie, totul este de proveniență divină. Nevăzutul mișcă văzutul.

Sunt pe cale să-mi ridic mâinile de pe propria (?) mea viață. Cu cât înțeleg mai bine că viața „mea” nu e de fapt a mea, apăsarea mâinilor mele, vigoarea lor, slăbește.

Ce înseamnă „normal” în ziua de azi? Este normal sentimentul pe care omul contemporan de la oraș îl are în mijlocul pădurii? Acea jenă, acea rușine față de Natură. Este normal să ne simțim stingheri în fața unui copac sau a unei păsări? Este clar că Politica și-a dus lucrarea la desăvârșire: Discreditarea Normalității. S-ar zice că nu mai e nimic de făcut. Totuși, ne rămâne de făcut ceva: Discreditarea Realității (Dali) A acestei realități de carton pe care Politica a reușit să o impună. (Până acum). Este timpul să ripostăm cu discreditarea realității. Este timpul să nu ne mai trimitem copiii la școală, să nu mai votăm, să nu mai plătim întreținerea, apa caldă, să refuzăm „munca” adică degradarea (Munca nu dezonorează dar cu siguranță degradează – spune Nietzche). Și chiar dacă nu e încă, oricum timpul acela va veni.

„Nici un prieten nu-ți spune vreodată adevărul. Iată de ce doar dialogul mut cu dușmanii este fecund” (Cioran)

Viața ni se pare „nedreaptă”, „absurdă”, „de neînțeles” etc, pentru că noi luăm drept viață doar intervalul dintre naștere și moarte. Spunem mereu „asta-i viața”, dar nu, nu asta-i viața. Asta e doar ceea ce suntem obișnuiți să numim „viață”. De fapt când începe „viața”: la formarea celulei în uter, la prima bătaie a inimii, la prima respirație? Și moartea? Oprirea respirației? Încetarea activității cerebrale? Încetarea creșterii părului? Ștergerea ultimei amintiri din inimile celor care te-au cunoscut? Cum ne putem fixa niște repere atât de stricte pe baza unor ambiguități?

Când spui „cerul e senin” nu uita că te referi strict la bucata de cer pe care o poți cuprinde cu ochii.

Orice concurs de sinceritate ar fi câștigat de un impostor.

Formula lui Napoleon despre Talleyrand „un căcat într-un ciorap de mătase” - perfect aplicabilă oricărui politician: fiecare din ei nu face decât să-și caute ciorapul de mătase care să-i mascheze, o vreme, adevăratul miros.

Dragostea este sursă de supraviețuire. De multe ori ne întrebăm, doamne cum de mai supraviețuiesc încă? Răspunsul poate fi uluitor de simplu: pentru că ești iubit. Fără să știi. De cineva din umbră, de cineva care nu consideră necesar să se arate.

Sunt lucruri esențiale pe care, dacă le spui în public, adulții te iau în râs. În schimb, dacă le spui în scris, pentru ca ei să aibă prilejul de a te asculta în singurătate, sunt gata să te numească „genial”. Sunt atât de prinși în țicneala colectivă încât ajung să se joace cu cuvintele, așa cum un copil s-ar juca cu oasele pisicii sau cățelului iubit. Au pierdut ființa, au rămas doar cu osemintele.

Mereu PRINTRE ei, niciodată CU ei.

Uluitor faptul că oamenii, de sărbători, sunt în stare nu doar nu doar să simuleze bunătatea, ci chiar să fie cu adevărat buni. Poate că la urma urmei revenirea Binelui nu e decât o chestiune de sincronizare. Este și unul din motivele pentru care e necesar să ne împuținăm, nu să ne înmulțim, așa cum ne încurajează gândirea politică.

La sfârșitul concertului o fetiță aplaudă căutând, cu o privire chinuită, cu un zâmbet strâmb, un fel de aprobare în ochii mamei. Aprobare pentru ce? De ce sunt duși copiii la concerte simfonice? Tot ce muzica simfonică sugerează, încearcă să reconstituie (divinitatea) se află în cea mai autentică formă în sufletele lor. Cum să nu se plictisească? Trebuie să înghiți rahatul maturizării pentru ca abia apoi muzica simfonică să-ți spună ceva, să-ți sugereze, ca prin vis, amintirea paradisului pierdut.

Nu pot să mă mai întorc acolo de unde am venit decât prin intermediul sexului. Experiența sexuală e considerată „tabu” pentru că, în sens social, din ea rezultă o „involuție”; vine să contrazică principiile vieții sociale – care nu pot accepta revenirea la punctul de plecare ci doar goana țicnită, gâfâită înainte, mereu înainte.

La capătul oricărei analize, tratat, expunere, conferință, etc care-și propune să epuizeze un subiect poate veni oricând, oricine, un copil de exemplu, și să adauge simplu „Ei și?”. Și pe bună dreptate.

„Cine-a clădit își simte condamnarea” (Eugenio Montale). Insomniile politicienilor.

Să intri, da, în viața femeii dar să și ieși la timpul potrivit. Nu oricine e în stare de asta. A intra și a nu mai ieși din viața unei femei e onanie, pentru că orice relație în care Dorul, Tânjirea nu-și mai au locul e onanie.

Nu ești în stare să ieși din viața ei? Nu-i nimic. Atunci intră și ieși și iar intră și iar ieși din dormitorul ei noaptea. Du-te la bucătărie, fumează o țigară și încă una. Purifică-te dragule, purifică-te...

O mamă este o femeie care a săvârșit actul sexual. Asta știm cu siguranță. Ce nu știm precis este la ce anume se gândea ea în acel moment. La copil?

Mamele dac-ar avea credință ar întreba îngerii dacă vor să le fie copii.

„Dar e-n zadar copile”

Și-au construit, cu ajutorul popilor, un fel de paravan de carton, un fel de antifonare care să le ascundă strigătele de durere ale îngerilor și la adăpostul acestui paravan smulg în voie îngerii din cer și-i aruncă aici, în acest noroi.

Vorbe prinse din zbor în piață. O femeie între două vârste îi zice celeilalte: „I-am făcut mamei un mormânt de vis...”

Familiile „respectabile” (care stau la baza statului) se formează din incapacitatea masculului de a ieși LA TIMP din viața femeii. „Sănătatea” lumii în care trăim se bazează pe o infirmitate majoră a sufletului individual. (Pe care femeile și mai ales mamele știu să o speculeze cu o cruzime inegalabilă).

Și leprosul și îngerul sunt de neatins. Contrariile se ating, cercul se închide.

Într-o povestire zen vânzătorul de ceai spune: „Voi muri și trupul meu se va ascunde în Steaua Polară”. Nevoia de a te ascunde, de a nu găsi Aici nici un adăpost. Să-ți simți toată viața trupul EXPUS în așa măsură încât să nu aștepți de la moarte decât o ascunzătoare, un adăpost. Și unde? Tocmai în Steaua Polară.

În ce fel de evoluție să mai crezi după ce ai înțeles că ființa desăvârșită e copilul? Cum poți privi maturizarea, adică decăderea, degradarea acestei făpturi, ca pe un scop firesc, o țintă? Ce fel de halucinație trăim și în beneficiul cui? Când mă simt tot mai mic față de copilul care fusesem, cum aș putea crede că voi ajunge vreodată „mare”?

„Răfuiala” mea cu Școala – nu e nici o răfuială, e mai degrabă o rugăciune: Să ningă, să ningă mereu, să se oprească școlile, pentru totdeauna.

Preotul joacă, în plan spiritual, rolul de vânzător de droguri. El nu atacă sursa păcatului și nici nu iartă de păcate (nici un om viu nu poate face asta) ci administrează calmante. Preotul este mai mult un prieten al omului decât al lui Dumnezeu. În termeni medicali preotul nu este un chirurg ci un anestezist.

E impropriu să spui „meditez la o lebădă” pentru că nu LA ea meditezi. Mai degrabă încerci să privești lumea, să vezi lucrurile PRIN lebădă, ca printr-o lentilă. Meditația nu înseamnă concentrare ci golire. Abia la sfârșitul meditației îți amintești că lentila era o lebădă. Lentila, obiectul meditației este doar punctul de sprijin al pârghiei care te scoate dincolo de gândire, dincolo de acest calvar care este gândirea. Mă sprijin pe lebădă ca să sar pârleazul.

Gafa monumentală de a crede că poți schimba lumea manifestându-te public, vorbind și explicând gloatei. Din punct de vedere al iluminării generațiilor, lucrarea lui Iisus, Pavel etc e cu mult sub nivelul celor care au scris efectiv Biblia. În condițiile create de lumea modernă Adevărul nu poate fi cunoscut, câștigat, dobândit decât în singurătate și dacă astăzi, în sufletul omenirii mai pâlpâie lumini asta nu o datorăm atât celor care au vorbit cât celor care au scris. Urmele de speranță care adie în acest infern, în această hazna creată de Politică, le datorăm mai ales anonimilor, în timp ce faptul că lumea a devenit o hazna o datorăm celor care trăncănesc în fața gloatelor. A vorbi despre suflet în fața gloatei, deci acolo unde instinctul, poftele, frustrările sunt la ele acasă, e cam același lucru cu a-ți juca femeia sau copilul la zaruri.

„Să-l slăvim pe Iisus” – adică să confundăm vehiculul cu marfa, becul cu lumina, sufletul cu trupul. Să-l idolatrizăm așadar pe cel care aduce lumina, nu lumina însăși. Pe poștaș și nu scrisoarea în sine.

De câte ori mă manifest în public am simptome de femeie la menstruație: amețeli, greață, nervozitate excesivă. Scurgere inutilă de sânge – asta e orice vorbă despre suflet spusă în public.

„Noi nu putem fi așa” – această prejudecată nocivă gloata o numește „modestie” iar contrariul ei „îngâmfare” care trebuie eliminată, anihilată, „corectată”. Obișnuiți să credem că frumosul e intangibil, cum am putea gândi altfel?

A muri înseamnă într-un fel a merge la Moș Crăciun acasă. (Dragostea nu e la ea acasă în planul fizic. Dragostea ne vizitează uneori, atunci când suntem „cuminți”). A refuza să-l mai aștepți pe Moș Crăciun și a merge tu la el.

Carmina Burana noaptea, în mașină, în pădure. Am simțit cu precizie rolul de VEHICUL al obiectului de artă.

Nu e vorba de a-ți dori moartea, ci de a visa moartea. Nu dorința, ci visul de a muri. Exersează privirea în gol!

Toate obiectele concrete sunt ferestruici, cu geamurile mai mult sau mai puțin spălate, către Dincolo.

„Sunt lucruri despre care e bine să nu vorbim” –când spunem asta ne gândim automat la misticism, „supranatural” etc, dar nu despre asta e vorba, ci despre faptul că, pur și simplu, există lucruri care se pot degrada prin simpla lor invocare. Dumnezeu, prin invocare sistematică, instituționalizată, a obosit, se descompune, putrezește.

Educația instituțională este în primul rând o inițiere în Nedragoste.

La o privire atentă vom observa că nu uimire manifestă copilul la apariția primei zăpezi, ci bucuria revederii unui peisaj cunoscut, familiar (de care a fost nevoit să se despartă).

Evoluția este o serie de prăbușiri succesive și nu o permanentă urcare așa cum în mod mincinos ne învață Școala. Căderile, eșecurile, depresiile, disperările, toate astea sunt elemente componente, nu „întâmplări nefericite”, „nedorite”, etc.

Eu știu că oamenii sunt frați. „Tată”, „mamă”, „fiu”, „fiică”, „coleg” toate aceste percepții sunt rezultatul unor boli mintale apărute după ce ne-a fost lăsată pe mână voința proprie.

De reținut că la Chernobâl, în cadrul măsurilor pentru înlăturarea efectelor radiațiilor, autoritățile politice au luat-o și pe aceasta: au strâns vreo 30 de vânători cu misiunea expresă de a împușca toate pisicile și toți câinii din zonă, pe o rază de mai multe zeci de kilometri, sub pretextul că bietele animale ar contribui la răspândirea radiațiilor. Deci nu vântul ci pisicile erau de vină. Diversiunea ca principiu de lucru.

La Judecata de Apoi nu se va rosti nici un cuvânt. Nu de cuvinte e vorba ci de altceva.

Nu există cauze ale războaielor, ci doar pretexte. Nerușinarea istoricilor.

Nu poți fi rău fără să fii prost. Prostia e o condiție a Răutății. Ambiția de a te realiza, de a trăi în fața oamenilor, de a-i lua ca reper și model, de a dovedi că ești „cel mai bun” (adică cel mai bun dintr-o adunătură de debusolați patetici și ipocriți) ambiția de a face „bine” altora, această „caritate” muierească: grija față de ceilalți, niciodată față de sine, toate astea sunt perturbări afective care duc inevitabil la sete de putere, invidie, ură, ferocitate, într-un cuvânt la Politică.

La Bine nu se ajunge niciodată prin Organizare ci prin Dragoste, observă cu o uluitoare acuitate Tolstoi. Căsătoria, adică organizarea Dragostei (legea omenească încercând să supună legea divină) nu are cum să ducă la Binele autentic, ci la acel „bine” unanim acceptat de gloată.

Dintre toate condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească un scriitor nu cred că îndeplinesc decât una singură: cresc foarte încet.

Școala pornește de la principiul sclerotic potrivit căruia copilul nu este pregătit pentru fond. În consecință i se administrează numai formă. La lecțiile de literatură nu se începe niciodată cu sufletul autorului, cu copilăria lui, cu nebuniile pe care le făcea la vârsta elevilor care ascultă ci cu studiul textelor celor mai „importante”, scrise la apogeul carierei, cu „stilul”, „limbajul”, „originalitatea” etc. O atenție specială se acordă de asemenea idolatrizării autorului respectiv (a fost „cel mai”, „nimeni înaintea lui nu a...” etc etc). Școala caută să evoce în sufletul copilului un idol nu un frate. Îl învață de pe acum să-și trântească fruntea în țărână. Intenția de îndobitocire e cât se poate de clară. Disprețul Școlii față de sufletul uman nu este doar dispreț ci și intenție premeditată de nimicire: golirea sufletului de orice urmă de divinitate și impregnarea lui cu obsesiile omenești – ambiție, competiție, idolatrie. Abia mai târziu, cine mai apucă, cine are o urmă de intuiție înțelege că acel autor a fost un suflet, asemeni lui... De obicei prea târziu

Un manual care să dezintegreze, bucată cu bucată, toate leziunile pe care Școala le provoacă în sufletul copilului și adultului de mai târziu. Începând cu cea care spune mereu „Dar așa au făcut toți înaintașii noștri. Dintotdeauna!”

La bipezi fiecare pas înainte este o cădere controlată (centrul de greutate e destabilizat prin împingere, abia apoi piciorul reechilibrează). Gloata nu va avansa niciodată pentru că în „înțelepciunea” prostimii nu este loc pentru nici cel mai mic dezechilibru, pentru nici cea mai neînsemnată concesie. Ei fac și gândesc ceea ce au făcut și au gândit părinții lor și cu asta basta. În felul acesta s-a ajuns la această rigiditate, la această obnubilare care ne controlează viețile. Este nevoie de gesturi nebunești, disperate și de minuni ca să o clintești măcar cu un pas (Luther). Iar după ce reușești constați că a fost zadarnic.

Moartea e singura certitudine. Deci să murim cum se cuvine.

Privind oamenii pe stradă mă întreb uneori – la câtă prostie și răutate zace în noi, ce forță ne ține să nu ne sfâșiem, să nu ne scoatem ochii, să nu ne incendiem casele permanent? O forță mai mare decât Prostia și Răutatea la un loc. O forță care a evoluat exponențial în ultimele secole, o forță atât de copleșitoare încât a reușit incredibila performanță de a tempera frecvența războaielor: Ipocrizia.

Nu poate fi vorba de Pace în Moarte, decât după ce ți-ai dezbrăcat Frica de pe oase.

Dezlegarea la șiretlicuri.

9 ianuarie 2007 Un cotidian central publică un articol despre o mamă care își pierduse fiica adolescentă (căzuse în casa lifului) și care își confecționase o păpușă în mărime naturală (din cauciuc?) după asemănarea fiicei, pe care a îmbrăcat-o cu hainele ei. Pe fața păpușei lipise o poză portret a dispărutei. Mărturisește că noaptea doarme cu păpușa în brațe.

Senzația stranie că Tata continuă să-mi facă temele...

Bula papală împotriva lui Meister Ekhart: grijă chirurgicală de a extrage sfințenia din sufletul omenesc, de a anihila, de a stârpi orice urmă de divinitate din suflete, de a-l smulge pe Dumnezeu din inimi și a-l mânji pe pereții și tavanurile bisericilor.

Modigliani muribund, murmură surâzând: „Așadar.... s-a terminat nebunia...”. Dar iubita îi răspunde cu înfrigurare grăbită: „NU! NU!”. Cu alte cuvinte „Stai, nu pleca, mai trebuie să te chinuiești!”. De unde provine oare acest cinism subconștient al femeilor? E probabil același cinism care le face să nască.

Dacă ei sunt aer, atunci tu să fii heliu. Nu trebuie să te zbați ci să-ți modifici densitatea. Ai fost învățat să te cațeri pe ceilalți, ca pe niște cadavre. E timpul să te trezești.

O scriere necitită de nimeni – câtă puritate! Nici un ochi care s-o spurce, nici o minte anal-itică care să-și vomite deasupra ei obsesiile – ea singură și atât – ca primul fulg din istoria planetei.

Metoda de lucru la Nostradamus: noapte, calm, liniște, un lighean cu apă și o lumânare. Aflat în stare de semiconștiență are viziuni pe care le notează.

Efectul pervers al jocului cu păpușile: viitoarea mamă își consideră copilul propria jucărie.

Insomnie feroce, de neînțeles. În cele din urmă am adormit – ca într-o ploaie acidă.

Să-ți sfidezi profesorii tânăr fiind este poate un act de curaj. Dar să-ți ții gura, să nu scoți nici o vorbă, să reușești să ajungi la vârsta lor neatins de lepra care îi guvernează (și pe care se chinuie să ți-o inoculeze), să-i apuci de ceafă (fără să-i atingi) și să-i obligi să-și înghită excrementele, să-i pârjolești când somnul le e mai dulce – doar un astfel de caracter ar putea schimba lumea.

„Și tac, măruntmăruntmărunt, ca un ceas cu dinți” (Ion Peia)

Cealaltă iubită – singurătatea. Și ea te așteaptă. Cu același dor.

Dorința de a vedea fără să fi văzut te transformă până la urmă într-o fantomă.

În clipa în care îți dai seama că ești fericit începi să te comporți ca o femeie care se știe privită.

„Cortez” este și numele unei flori care crește în Costa Rica. O floare cu numele unui criminal în masă care a distrus o întreagă civilizație. Interesantă scară a valorilor. („Mulțimea-ndrăgostită de biciul suveran”).

Când ea îți spune „Ceea ce-mi spui tu e prea frumos pentru mine”, ce-ți mai rămâne de făcut? Poate doar să-l pețești pe Dumnezeu.

„Pasărea este expresia sublimată a animalității” (Andrei Pleșu)

Totul trece. Tout s’efface. Chiar și această stare de sinucigaș care pare că a venit pentru totdeauna. Prima gărgăriță pe care o vei privi mângâindu-ți degetul o va risipi ca un fum.

Nu-mi pot imagina un Dumnezeu care acționează. E foarte plauzibil ca, așa cum propun gnosticii, lumea să fie opera unui creator diabolic. Mugurii florilor, primăverile, gânguritul puilor, marea, toate astea ar putea fi principii furate de la adevăratul Dumnezeu.

Totul este conceput pentru autodistrugere. Cel valoros, odată manifestat, va fi solicitat până la epuizare, până la pierderea minților. Idiotul va fi lăsat să prospere.

Cu ce drept aruncăm la fiare vechi o mașină în care un copil, plecat cu veri în urmă la mare cu părinții, a apucat să surâdă?