Anotimpurile își pierd urmele pe pânza arsă a timpului. Am ridicat privirea : o gutuie amaruie uitată pe masa de brad, o lacrima galbena a începutului, cireși amari cu brațele întinse spre cer, frunze răsfirate de cuvinte în toate zările, plânsul stins al trupului primăverii, picăturile albastre ale ploii din noi, urmele îndepărtate ale magnoliilor. Totul s-agață cu degetele de palmele vremii, de pașii de sânge ai apusului, de... tine. Gândul iernii târzii străpunge ultima literă a sfârșitului. Povestea anotimpurilor nu-și are începutul în noi, ci în cuvintele vântului. Izvoare de suspine se avântă în abis... De ce am ales să scriu despre imagini și nu despre primăvară? Ce-am fi noi fără cuvinte? Am uita să rănim glia secată de înțeles. În hora anotimpurilor . Unde ești tu, timpule?