e dimineață, pe la prânz,
se înserează deja
cobor, ca de obicei
în tunelurile mele
ca să iau
metroul,
ca de obicei…
ce mulți sunteți…
pe tine te cunosc
am fost colegi cândva
ai nasul la fel,
cu vârful spre cer
și un zâmbet nou,
mult mai frumos.
e si Isus in vagon
se tine de bara de sus
pare îmbătrânit
da, te-am recunoscut
deși nu te-am recunoscut
niciodată.
în tunel trebuie să îti
amintești
dacă vrei să cobori.
mai târziu
îmi plimb prin parc
depresia
în ultima zi
pe sub sălcii
ce stau,
așteaptă,
să plonjeze
în apă
prin sălcii
răvășite de
melancolie.
mă opresc
pustiu
să mă uit
încă o dată
la corpurile aproape
umane,
aprope vii,
de pe bănci;
când îi privesc
tresar tulburați
în somn
undeva, departe
lumina este cuprinsă
de panică
nu poți fi decât tu
și nu poți fi decât acolo
undeva, departe
sau în metrou
undeva, în alt vagon.