și tu care mă întrebai
de ce lacrimile mele aveau
atât de multă culoare!

Odată cu trecerea timpului lunile se epuizau
Plecau și le puteam vedea cum trec în fiecare seară pe cer, încolonate,
Domneau în șir, fără început, fără sfârșit
La un moment dat, numărate,
erau cinci degete de luni,
cinci degete albe, plictisitor de albe, purtate de timp
Dar au trecut și ele
În loc n-am mai zărit nici o fărâmă de marte
sau poate era într-o joi când toate acestea se întâmplau peste noapte,
fără să mă trezesc din somnul fără somn,
fără să știu căt mă îngrijeam de trecerea lor
iar plecarea uneia îmi brăzda chipuri ridate în palme
Mă voi trezi într-un fel de duminică, suficient de însorită
încât ochii mei vor putea număra șiruri adânci din urmă,
luni care se plimbau obositor prin mine,
cearcănele lor și cearcănele mele peste care ceva stele
aruncau vopsele