în ziua aceea vântul urla ca un câine rănit
ridicând în vârtejuri semințele neculese ale nebuniei
printr-un culoar de lumină tu
palmă lovind obrazul celui ce nu mai așteaptă
nimic de la clipa care vine

sunt o casă fără ferestre numai uși
lovindu-se de peretii scrijeliți în nopți de insomnie
cu zgomot de chei la fel de inutile treceri
peste praguri

hrănesc păsările cu poeziile mele
răsfoind colecția de timbre
așezate pe domenii cu inocența celui ce crede
că așa e dat să fie