Miez ce arde in poezie vie am atins
cu sageata dorului la tine pe ram
si tocmai cand credeam pasare vibram
un spatiu viu umplut de tine necuprins .

Albastrele locului ingenuncheara in manunchi
din raza emotiei una, cea mai libera
si cu toate ca alaturi de ea toate tremura
noi ramanem vioara dintr-un singur trunchi .

Obiceiul de-a lasa capul in piept
ne paru sarut din lacrimi intregi
ci tu acum zidita in temple intelegi
ca doar iubirea e act intelept .

Aprinde-te de mine sa zburam mai sus
de raza ce ne scrie poezia vietii
sa trecem pragul insemnat de duhul cetii
sa fim semnul de iubire-n cartea noastra pus .