Am lunecat. M-am poticnit, strivind
Sub tălpi o floare ori o cochilie,
Ori poate mi-am strivit fără să simt
Inima mea, în piept ascunsă, vie...
N-am să mai spun ce am greșit și când...
Vreau soarele-amintirile să-mi spele...
Un egoism îngrozitor de strâmt
M-a coborât în ochii lumii mele.
Împleticit, m-am ridicat spre munți,
Într-un iernatic asfințit de soare,
Pe când amețitor bolboroseau
Sub ghețuri somnoroasele izvoare.
Ningea cumplit și ochii-mi lăcrimau
Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare
Și s-auzea cum fâșie prin crengi
Cenușa argintie de ninsoare.
Ca șerpii din povești, pătrunși în trup,
Un gând vrăjmaș în mine-a prins ființă -
Da, pentru ce n-aÈ™ spune-o, azi detest
Chinuitoarea noastră conștiință.
Cine-a aprins întâi în pieptul meu
Acest chin nou și crud, fără de seamăn?...
De nu mi-l aprindeai, cu ochi mai puri
Aș fi putut privi la tine, mamă?
Să-ți mulțumesc că mi-ai sădit în piept
Pedeapsa trează care să mă bată
De câte ori în viață-am să m-abat
De la cărarea cea adevărată?
Să-ți mulțumesc... Aș vrea s-o fac cândva,
Și am s-o fac cu patimă-ntr-o seară,
Când ea, ascunsă-n piept, va înceta
Să mă apese grea și să mă doară.
...
Se lasă o-seară limpede și bună,
Alunecând cu vântul prin copaci.
În depărtare, spre pârâu, răsună,
Ca un ecou, tălăngile la vaci.
Văzduhu-i aspru, greu și argintat...
Pe-ntinderea zăpezii ochii-mi lunec
Și-i totul alb și parcă-s rușinat
Că singur eu lumina o întunec.
De ce până și-aici răsai din nou,
Numele tău sunându-mi-l în minte,
Tu, fată cu ochi limpezi și prelungi,
Cu frunte-atât de albă și fierbinte?
De ce prin vânturi glasul ți-l aud
Duios, dar veșnic treaz, ca în blesteme?
Și cântecul pe care l-ai cântat
C-o floare scuturată prea devreme...
Am fost, știu bine, uitător și rău
Când mă priveai cu mută-nduioșare...
De-aceea azi, când te-am pierdut, nu vrei
Să te îmbraci în straie de uitare?
Pe-atunci puteam eu, oare, să prevăd
Cu ochiul minții ațintit în vreme
Că în curând am să trăiesc dureri
Banalizate-n tomuri de poeme?
Þin minte, într-o seară-ntâmplător
Te-am revăzut, voioasă și străină.
Am vrut în ochii-ți iar să m-oglindesc,
Și-un chip străin ți se-oglindea-n retină.
Am mers o vreme-alături; eram palid.
Ne-am despărțit. Sub falduri de omăt
Pășeam tăcut și răvășit, cu fața
Întoarsă peste umăr, îndărăt.
Ai început un cântec nou vieții,
Și n-ai greșit atunci. Dar în urechi
De ce-mi răsună-atâta de sălbatic
Cântecu-acesta cu dureri străvechi?
Cum vreau să-mi frâng odată jalea asta
Și să te uit pe tine și-acest cânt!
Și chinul că de-atunci, cu palme calde
Și-ntinse, mângâi doar ninsori și vânt!
Îmbată-mă, pădure-n valuri moi
De liniște, de iarnă și de sară,
Alungă pentru mine, pe cărări,
Prin vânt, cea mai frumoasă căprioară!
Aprinde pe cascade vâlvătăi,
Fă-ți stelele mai tainic să lucească,
Oprește-n râpi al frământării duh
Și pace dă-mi, dă-mi pace sufletească!
...
Pădure, sora mea, te întâlnesc
C-o strângere de inimă durută.
M-ai adăpat cu harul tău firesc
Și mi-ai deschis în suflet o lăută,
M-ai învățat cu albii dinți să râd
Învăluit de-o bucurie mare,
Când oamenii și ciutele priveau
Cum trec pe ceruri șiruri de cocoare...
În mine ai turnat argintul tău,
O vie și vibrantă bogăție -
Pe care din mănosu-ți minereu
Îl dai la toți cu-atâta dărnicie...
Da-n văi se-ntind mocirle argintii -
Argint, și roșii flori de trandafir le
Sclipesc în undă. Din argintul tău,
Din trandafirii tăi am dat mocirlei.
Pădure, sora mea, la tine vin,
La tine vin, să-mi spovedesc păcatul.
C-am cheltuit atâtea zile seci
Din viața ce mi-ai dat, sunt vinovatul.
Sunt vinovat c-am risipit în vânt,
Din ce mi-ai dat, fuioare de lumină,
Sunt vinovat c-o fată cu ochi mari
Și-a-nlăcrimat privirea fără vină,
Sunt vinovat c-aș fi putut și eu,
Þintind în timp a visului pupilă,
Să plămădesc, cum nu am plămădit,
Minuni modeste, simple, din argilă.
Sunt vinovat că dacă mi-ai lua
Tot ce mi-ai dat cu palmele bătrâne,
De mi-ar rămâne sporul ce l-am strâns,
Cu prea puțin în lume aș rămâne.
Ascultă-mă, când viforele bat,
Durerea pe stejar nu-l înfioară,
Dar carii când îl rod încet, flămând,
Dureri neîncetate îl doboară.
Și spune-mi, ce-i mai dureros aici -
O lovitură repede, cumplită,
Ori remușcarea care te frământă
Înceată, nemilos, neadormit?
Pădure, sora mea, am suferit
Când glume reci îmi înghețau pe buză,
Am suferit, și grele remușcări
Îmi țiuiau ne-ndurător sub spuză.
Dac-am văzut întinse bucurii
Ce prind s-aprindă pretutindeni stele,
Am suferit la rădăcina lor,
Că nu era și urma mâinii mele.
Și de-am văzut durerile lăsând
În suflete și-n trupuri negre urme,
Am suferit că poate-ar fi putut
Și mâna mea să-ncerce să le curme.
Pădurile își văluresc în jur
Albastrele lor unde călătoare,
Și-n aerul iernatic, dens și pur
Prind șoapte-aprinse împrejur să zboare:
- Prietene, nu căuta scăpări
Crezând că ispășit-ai vina-n vină
Și nici nu-ți asfinți sub tânguiri
Prisosul ce ți-l dărui, de lumină.
Cântarea care-ai fi putut s-o-nalți
Au înălțat-o alții - nu te doară -
Ci alta mai târziu poți înălța,
Dar adevăru-i că putea să moară.
Prietene, te du acum - te-aștept
Pe mai târziu cu alte vești, de bine;
Să te-nvelesc în călduroase foi,
Ori să rămân străină pentru tine.
...
E-o dimineață - parcă niciodată
Nu mi-a fost dat o alta să privesc.
Pădurile sclipesc a primăvară
Și fumuri calde-n crengi se-ncolăcesc.
Simt - nevăzută-n aer - o putere.
Vâslește des, cu aripe subțiri,
Mă umple când cu-nfiorări voioase
Și când cu dureroase răbufniri.
Trec în galop sub streșini de pădure,
Sorb aerul și ca pe-o apă-l sâmt.
Și totu-mi pare-atât de larg în juru-mi,
Și iarăși totu-mi pare-atât de strâmt!
Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate,
Mă-nconjură în roiuri de scântei
Sălbatica pădurii tinerețe
Și-nțelepciunea bătrânească-a ei.
S-aud în văi lungi strigăte cântate
Și vuiete-nfundate de mașini.
Acolo oamenii învârt țapina
În palmele-mpietrite de rășini.
Mașinile cu lemnu-n cârcă zboară,
Pe oameni straiele în vânt se zbat.
Până-n adâncuri, cald, mă înfioară
Strigătul lor puternic și cântat.
Ei lumii dau comorile fibroase,
Crescute drept dintr-al pădurii lut,
Dar oare eu în ceasurile albe,
Prin lume petrecute, ce-am făcut?
Nestăpâniți, ei prinși în horă zboară,
Ori, sara, cufundați în gânduri, tac...
Dar eu, mi-am câștigat eu bucuria?
Nu mi-a fost traiul sarbăd și sărac?
Și totuși mulți din ei au ochiul minții
Posomorât din timpurile vechi.
Și mulți din ei nu înțeleg cântarea
Ce înșiși ei și-o cântă în urechi.
Nu am făcut eu prea puține lucruri
Pentru-acești oameni buni, cu cuget drept,
Care mi-au dat cântările pădurii
Și sănătatea care-mi fierbe-n piept?
Am să mă duc acolo unde fumul
Din hornuri negre șerpuiește-n sus,
Unde sclipesc luminile și sună
Adormitoare cântece de fus,
Unde flăcău-n palme mari mângâie
La fel de pătimaș și fericit
Unealta, când e vorba să muncească,
Și fata, când e vorba de iubit.
...
Îi zice Râpa Arsă. Pinii strâmbi
Deasupra ei se răsuceau spre slavă,
Cadavrele de pin zăceau în văi;
Se deschidea priveliște bolnavă,
Pietrișul strălucea murdar în soare,
O slatină de apă-l oglindea -
Se-ntuneca la față călătorul
Trecând prin râpa cu lumină rea.
Aici din ploi se închegau puhoaie,
Și către sat se prăvăleau urlând,
De-aici spre sat treceau în ierni de groază
Lupi suri, cu cozi târșite pe pământ.
Aici creșteau flori albe și mai cresc
Dar lăcrămau sub rouă strânse-n cete
Și-aveau un farmec mai duios, mai trist
Decât au cele mai mâhnite fete.
Copil fiind, veneam ades aici,
Mărturisesc, cu spaimă și oroare,
Mă atrăgea bolnavul peisaj
Cu flori atât de trist strălucitoare.
Îmi era milă. Mila-mi aducea
Mângâietoare lacrimi pe pupilă,
Și sufletu-mi se bucura-n secret,
Fără să știu, de-această caldă milă.
De cel ce-am fost atunci azi mă desparte
Ceva ca un troian ori ca un nor.
Zâmbesc înveselit gândind acuma
La farsa ce-mi jucam neștiutor.
Nu mai păstrez simțirile de-atunci,
ÃŽmi par imaginare, de poveste...
Păstrez doar amintirea unul loc
Îngrozitor, ce astăzi nu mai este.
Un viaduct cu grație-și aruncă
Deasupra râpei arcul alb, de smalț.
Din râpă, tineri se înalță pinii,
Și eu cu ei privirile-mi înalț.
Trec trenurile lungi, ca o ninsoare,
Scânteile-n văzduhul pur se cern...
Respiri aici o pură prospețime.
Decor străvechi, încins de-un arc modern.
Acei pe care i-am luat drept pildă
Au semănat pe râpă noi păduri,
Au îndreptat în albii apa care
Þâșnea cotropitor din crăpături.
Dar n-ar fi fost de-ajuns atâta numai,
N-ajunge doar văzduhul cu ozon,
Când nu ar fi această înnoire,
Superbul arc ce trece, de beton.
Iar, suflete, nici ție nu-ți ajung
Purificări în aerul de țară;
Natura numai, oamenii ei, chiar,
N-ajung și nici căința ta amară.
Să te cuprinzi temeinic de ideea
Acestei vremi, ce prinde astăzi fruct,
În tine să îți zâmislești cu trudă
Imaginea acestui viaduct.
Nu îți va fi mai greu decât acelor
Ce-aici, în munți, l-au construit sub ploi
Și-au însănătoșit pe totdeauna
Priveliștea bolnavă de la noi.
Fii codru, dacă poți, cu zeci de glasuri,
Cu cerbi, cu flori, cu fluturi, cu poteci,
Dar nu uita porunca vremii tale;
Fii codru-n acest secol - douăzeci.