Sufletul meu de omidă
Se va uni cu vasele frunzei abandonate
Sub talpa ta sfântă.
Nu voi mai avea timp nici să fiu crisalidă,
Și mă întreb de ce nu m-ai iubit,
Dacă adori suferința?
Pașii tăi
Sunau a moarte;
Dar cum altfel era să mă spânzure iarba,
Decât în buiestrul tău fatal?
Dacă aș fi fost
Și eu Om,
AÈ™ fi visat la un pat cu baldachin
În care să înfig cele mai lungi cuțite de pe
pământ,
Și te-aș fi chemat dimineață de dimineață,
Să îmi admiri insectarul adunat cu sârg,
Pe patul dureros...
Ai fi înroșit albul cearșafelor,
Și nopți la rând m-aș fi
Îmbăiat în petele vieții tale;
Moaștele ți le-aș fi îmbălsămat
Cu aripi de fluturi,
În racla mea de canibal îndrăgostit.
Dar... eu sunt doar o larvă,
Fără sânge,
Fără cuțite,
Fără pat,
Și fără iubire...