trăiesc anotimpul câmpiilor albe,
al pomilor strâmbi strâns îmbrățișați,
al cuvintelor risipite pe stânci.

deasupra mea se află sufletul lumii
și ochiul luminii târziu renăscute
și aripile cocorilor născuți dintre nori.

cuvintele mi se-ngroapă în pământul uscat,
ca apa botezului privirile păsărilor mă scaldă
și ca din cutremur destinul sub mine tresaltă.

a început cu albastru cerul să plouă
și muntele cu ploaia să curgă,
iar pământul din care sunt făcut
a început în pământ să se scurgă.