nu atingem decât scoarța cuvintelor
ne amăgim că le simțim seva
le adunăm coroanele în iluzii
le pipăim în pântec rădăcinile
ne înfruptăm din carnea fructelor
în anotimpurile silabelor
crezând că poate așa
dospim tăceri în suflete
cu același râvnit iz de înțelepciune


nu ascultăm decât scoarța copacilor
scrijelim la întâmplare
rotocoale de inimi
iubindu-le cu patimă
urându-le cu nesaț
încercându-le gustul
în nopți de viață
prin scorbura lor ne adăpostim
până la ultimul oftat
ultimul suflu
niciodată smeriți în lumina lor
ce triști suntem și goi
fără scoarța vitală
a copacilor născători dintre noi