verde și albastru cu wotan

motto:
...căci Tatăl a trei frenezii surori
Wotan este: inspirația poetului,
furia războinicului
și delirul șamanului..

într-un târziu vom pricepe poate
de ce frica nu va mai avea
gustul dulce de pe vremuri și
mireasma de blândă și
verde avalanșă de ce cuvintele
ni se vor învârti reci-albastre-n
gurile cleioase de ce
zilele orele minutele
ce ne vor despărți de întâlnirea cu zeul
din mlaștina cerului
ni se vor prelinge scrijelinde pe trupuri
din ce în ce mai repede și
prin artere ne vor mai curge atunci doar
arhanghelii
și câinii obosiți ai
memoriei iar noi vom zăcea în țărână
cu colții scurși cu ochii-mpleticiți
dar până atunci
vom arunca în continuare cu sulițe în
privirea lui duioasă
în privirea lui verde
însângerând-o
* * *
istoria mușcă și ea din noi cu
dinți viermănoși
Wotan plânge încetișor
prăbușit pe o masă slinoasă din
fundul tavernei muncitorești. zeul
împarte bolboroseala magică
a fumului de țigară-necat
în vodcă ieftină cu vasile
proletarul mesianic. revoluția
se petrece zilnic
a devenit un ritual scorburos
al cenușii. noua eră-și croiește
cu greu drumul spre noi
săpându-ne tunele-n
stânca occipitală. uneori
o simțim cum adie peste republică
precum un miros vag
de sabie. alteori
nu-i acordăm atenție

suntem singuri
mai singuri decât
după ultimul război
mondial decât
sonda ruginită de pe marte
decât monumentul eroului necunoscut
și stingher strivit din toate părțile
de-albastre și reci sedii de bănci.
decât neputința măreață
a zeului
din mlaștina cerului

căci spectrul neputințelor noastre
plutește pe ape care
ape se fac moi târzii spre
a se îngădui jungherului.
ne dăltuim chipuri cioplite-n vodcă
ne-ntrupăm fantasmele-n făpturi
tubulare străvezii și țepoase
și apoi tăcem simultan în
corul buimac al lehamitei.
liniștea ne-a surprins în
templul acela rece
suspendați deasupra mlaștinii
zdrelindu-ne degetele în
harfa cu mațe în lira
cu minciuni fumurii
bine acordate
în adâncul nostru
foșnește cenușa
viitoare

în carotidă
ne-au crescut lame de săbii. catedrale
alcătuite din dangăte-ngemănate de clopot
se năruiesc încetișor timid eliberând
spațiul îngust înfiripat între
encefalul nostru și durere. noaptea
cade-n genunchi spărgând seceta
în mii de cioburi arzânde. ochii
ni s-au uscat și
foșnesc în vântul neguros
de toamnă târzie.

peste pleoapele crăpate
curg muzee farmacii
crâșme gări bordeluri și
instituții publice fără
să lase vreo
urmă. într-o eternă zi
de luni.
blue monday

apocalipsa
este scumpa noastră patrie
plaiul străbun în care
trăim și din care
ne nutrim cu nesaț.
pământul udat milenii
de-a rândul cu sudoarea
sângele limfa și veninul
glorioșilor noștri
strămoși. țara atroce meleagul final
în care cu haosul entropia
necroza dezagregarea vârtos
ne desfrânăm sub privirea-ngăduitoare
a zeului
din mlaștina cerului

voievozii ne bântuie stingheri ficatul
i-am smuls din cimitire din
mânăstiri și mausolee
le-am turnat mormintele
în pahare și am tras o paranghelie
de sfârșit de lume.
în timp ce miresele ne așteptau
cu picioarele desfăcute
pe paturile puștilor pe
lamele ghilotinelor
pe cânepa-nflorită
a ștreangurilor

ne fumăm cu patimă
propriile ciolane mustind de
verde măduvă
împingem aerul zdrențuit în carnea
trâmbițelor ne privim dimineața
decesul în ochii lucind de veselie
moartea
are trup voluptuos și voce șăgalnică
femeile noastre au
sâni de sticlă împăienjenită
mireasmă de altar păgân și
gust de regrete

el se agață plângând de ochii mei verzi
și-ncearcă să-mi rupă zăgazurile privirii
să-mi desfacă auzul în așchii
să-mi bântuie somnul deghizat
în ploaie de spini. când privirea mea
năpraznică-l lovește stârnind
nori de sânge cețos observ că
între coaste-i odihnește lama
pumnalului iar dintre sprâncene-i
răsare câteodată
vârful domol al unui glonț
de argint

în piața din mijloc ne adunãm toți
tãcuți în jurul ygdrasill-ului festiv
amenajat de edili ne tinem de mâini și
comitem cercuri . furia noastrã sublimã
fertilã este pe ea cresc holde mãnoase
spice aurii însângerate animale
cu carnea dulce hãlãduiesc
într-însa. si setea se-ncheagã
rotundã în coarnele zeilor

printre turnurile-mpleticite
ale burgului zac în colbul străzii
fraze cuvinte litere
coaja crăpată de arșiță a discursului
se desface trosnind și cade.
oratorii se scurg din tribune
și se-mpreună pe caldarâm
în orgii fumegânde.
pe buzele funcționarilor se nuntesc
scorpionii
prevestind verdele

și albastrul palid
al degetelor ei
încleștate pe cuțit . lama
miroase a nisip încins.
înspinat amară e lucirea ei
reflectată-n ochii zeului
din mlaștina cerului.
privirea lui se surpă-n
bucăți moi gelatinoase
ce se prăbușesc
asupra noastră. dinspre apus
se rostogolește spre noi
stigmatul verde
al crimei

rătăcit în crâșma
burdușită de proletari inconștienți
discret arhanghelul
se prelinge pe lângă pereții cariați și
se-ascunde după tejghea
unde începe să scâncească.
își secționează aureola cu
un ciob de alcool și-apoi
barmanul îi așează agonia
pe raft printre sticlele de vodcă
peste ei s-a rostogolit brusc
noaptea

iar cerul s-a răsturnat
și-a-ntors cealaltă parte spre noi
deasupra noastră își-atârn-acum
intestinele glorioase de pe care se scurg
asupra-ne bucăți vâscoase de zei
insuficient digerați și zemuri celeste.
zenitul lucește-a
viscere-aburinde
orizonturile au fost întunecate
de fierea lui fierbinte revărsată
peste mațe.
cerul e un cadavru
pe masa de autopsie. înspre apus
encefalul lui jilav zvâcnește
ionizând atmosfera.

fiare-nlăcrimate se scurg pe
umerii noștri spintecându-ne pielea
sfârtecându-ne carnea-nverzită
de pofte nemernice
decupându-ne metereze în stern.
lichefiindu-ne coastele.
cuibărindu-ni-se
printre vertebre.
smulgându-ne din
noi înșine.
în fiecare seară când
apun viperele
ne înălțăm spre culmile
sângelui

în fiecare dimineață la
răsăritul durerii
ne trecem gânditori
degetele prin hățișul arterelor prin
jungla tendoanelor prin
iarba subțire a capilarelor
ne căutăm prin ventricule prin auricule
prin glande prin vertebre
prin lobii encefalici și
nu ne găsim decât
într-un târziu

ne curățăm retina de ciulini șpan și
scrum și-ncercăm din nou
să murim frumos
și cât mai
sus

deasupra noastră
doar lupii doar
paingii
* * *

sunt undeva sus și-o vagă senzație de
intangibilitate îmi înfioară
pielea prăfuită. ei mă privesc cu ură
prin lunetele puștilor automate. armele
clănțăne și simt cum disperarea se condensează
pe trupurile reci și-ascuțite ale
gloanțelor ce se apropie înflorind mai apoi
în fiecare secundă ce le desparte
de trupul meu înfigând rădăcini subțirele
în moleculele de aer înghesuite-ntre mine
și iminenta mea dispariție. în preajma mea
o grenadă a-nmugurit. încet carnea ei
fragedă pe care se plimbau furnicile
a crăpat și un abur firav s-a strecurat
afară sprijinindu-se pe o limbă de foc năucă,
cățărându-se spre mine pe
trepte moi de teroare.
privesc cu duioșie
tentativa ei stângace de dezmăț
străduințele ei de a părea voluptuoasă
se vede că e debutantă
într-ale desfrâului
ea moartea
* * *
dar iată cum sunt alcătuit

împrejurul conștiinței mele se
află-ncolăcit un șarpe. nu
e hâd are privire zglobie solzi lucioși și
întreaga-i ființă tubulară inspiră simpatie și
chiar poftă de viață

în interiorul globului ocular
stâng își are sălașul de 17 zile un
păianjen roz translucid care se hrănește cu
imagini de târfe dizolvate-n diazepam
din ele-și țese pânze mileuri macrameuri
și le vinde-n față la-”mpăratu’”
străinezilor senili ce ne
vizitează patria

pe undeva prin
scorbura ce se rotunjește între
libido testicule și stomac
într-un abur nimbat azuriu
domiciliază liliacul
șobolan înflorit cu o
inteligență înhibantă. se hrănește
cu rădăcinile dulci înfipte-n sânge
ale viciilor și virtuților

în rotula mea agonizează o
hienă călcată pe esofag de un
jeep al legiunii străine ochii ei
debordează de blândețe și
îmi dau lacrimile
împrumut. îi rămân
dator cu
un plâns

din când în când lupul
cel bătrân își părăsește bârlogul
săpat în stânca occipitalului
pentru a-mi colinda
multele glande
unele albastre
altele verzi. privirile lui
ascuțite îmi catalizează
secrețiile și umorile. uneori
se sinucide spintecându-și
carotidele cu lamele leucocitelor
ori cu tăișul limfei

palma dreaptă așa cum arată
e doar coaja caldă moale și cu amprente
a unei tarantule adolescente linia
vieții a norocului a dragostei sunt
stările ei de spirit
străvăzute prin pielea
mea subțire. câteodată în locul pulsului
la-ncheietura mâinii pot simți
furia tarantulei locatare sau
doar tristețea ei
albastră și
blândă

cobra din femurul drept își
digeră cuminte spasmele
cu care o hrănesc . ochii ei strălucitori
îmi penetrează uneori mușchii
coapsei și spaima din priviri
îi prefigurează fosilizarea ce-o
va cuprinde cândva către
sfîrșitul poemului într-o
rotundă alcătuire

biete jivine ce mă locuiesc
* * *
Unii spun că l-au văzut închinându-se
la propriul chip cioplit în chip de genune-nfricoșată,
unii spun c-au auzit, lipind urechea
de omoplatu-i înghețat, zăngănit de arme,
ropot de cerbi, urlete de lupi, imnuri,
lipăit tiptil de paingi, sfârtecări de cărnuri umede,
răgușite cântece de beție, gemete obscene, mantre.
Pașii jivinelor ce-l locuiesc.
El se zbenguia cu liniștea , cu bezna, cu ceața,
în giocuri fără noimă, hărțuindu-și trupul albastru
în mii de spasme luxuriante, feerice,
frumos colorate. Câteodată se lichefia spectaculos
umplând miliarde de amfore ca apoi
să sublimeze-n damfuri de heliu și argon
și să se năpustească zăpadă bruscă
asupra-le.
Știau că el le destramă revolta-n fire cenușii,
știau că se îndeletnicește cu sinuciderea,
că are contacte frecvente și pătimașe cu
lumea de apoi. Că e Tatăl freneziilor .
Că și-a tatuat pe pleoape
o flacără verde.
Că omenirea i se lipise ca un abțibild de frunte,
iar creierul i se revărsase în lubrice cascade
pe umerii-i dalbi. Că haosul este doar unul
din cele 17. 547 de mădulare cu care este înzestrat,
pe lângă încâlceala de spini , mandibule,
colți , gheare, tentacule...
Că-și prinsese-n păr,
șăgalnic, Evul Mediu, cruciadele
și al II-lea Război Mondial.
Și muzici și miresme-i însoțeau trecerea măreață.

sfârșitul este molecula de carbon
cu care se termină
lama pumnalului e apoi
mireasma subțire scânteindă
a zbaterii pleoapelor lui măiestrit sulemenite
apocalipsa scurgândă pe cea
de-a șaptea copită a calului său șamanic
pe cea din urmă frunză a yggdrasilului

ragnarok este cel mai albastru
dintre cele 13 nume ale sale

El se inspiră.
Își privește buzele cărnoase , enorme,
se rostogolește în laringe, în catedrala toracică mai apoi.
Plâmânii lui i-au ajuns în proprii plămâni.
Ca și creștetul, sprânceana,
alunița de pe tâmplă,
esofagul, clavicula, părul de pe piept,
duodenul, ficatul, coccisul,
pântecele, meniscul,
tendonul lui achille.
degetele prelungi.
Ca și temperamentul, spaimele,
fobiile, complexele,
furiile, duioșiile.
Toate-i umplu acum plămânii.
Se sfârtecă și se dăruiește patetic
propriului sânge ce-l ridică din nou sub fruntea boltită.
Ajuns bucățele minuscule în neuroni,
își dă foc în miliarde
de gesturi glorioase,
pline de tainice înțelesuri...

Apoi expiră.

(milioane de cadavre minuscule îi lovesc corzile vocale,
falduri de carne ce-avortează-apoi inutile discursuri)

Molecule din trupul său veștejit
se-nglodează în exhalarea festivă a lui valentin & comp.
Se declară expoziția deschisă.
Artiști umezi, intelectuali, psihopați, gazetari,
farisei, monștri, notabilități, curve,
deșiră apocalipsa-n lungi fâșii cețoase.
Crâșma se rostogolește din ochiul lui
sfârtecat de nostalgii
neguroase. Și o veselă vijelie
spulberă deznădejdile.
Crima plutește-n aer iar ei, inconștienți,
întocmesc deșertăciunea. Baloane de săpun ,
figuranți, clinchete, artificii,
vrăjeli, rânjete, conversații lejere,
mici conspirații de cartier,
ticăloșii palide și subțirele
unduindu-se printre mese. Spuma
groasă și cenușie a traiului cotidian.
Plictiseala s-a lățit pe podea și în nepăsarea ei
întunecată abia sclipesc palid ici-colo
așchiile agoniei
viitoare

deodată...

Coboară asupra lor. Cu măsele-ngălbenite
sfărâmă paharele,
dozele de bere, CD-urile,
bronzurile lui Mircea, țevile de gaz,
filtrul de cafea, casetofonul,
oglinzile, feciorelnicele
clavicule ale fetei de la bar care
troznesc și se desfac
împrăștiind miresme calde. Mozaicul
de sub tălpile ei se-nfioară-n
cercuri largi în timp ce pe scări
se rostogolește înăuntru
năvalnic mirosul Fiarei.
El își decupează pe chip
un zâmbet subțire.

Shambala își deschide
spasmodic sfincterul din partea veșnic
umbrită a cortexului său mustind
de voluptăți și orori. Iar conștiința lui
se ascute violent și-mpinge sfârtecarea
spintecarea printre atomii de oxigen,
bioxid de carbon, plutoniu, cânepă arsă
și vagi urme de aur ce se-nghesuie-ntre
pereții sângerii ai hrubei.
Legăturile intermoleculare
se desfac troznind și pe marginile zdrențuite
ale spațiului înflorește sângele
subțire al materiei. Cu gust metalic de catastrofă.
Privirea-i înaintează-ncet
prin globul de vid ce s-a-nchegat brusc
deasupra tejghelei, oprindu-se pudică
la câțiva centimetri de sânul dezgolit
al blondei din colț. Apoi
se retrage-n cochilia moale și verde
de sub sprânceană și-și digeră cuminte
bucățile vâscoase de lumină și-ntuneric.

Strânși unii-ntr-alții cronicari transparenți
vibrează și poți vedea înăuntrul lor
cum frigul își înfige ghearele
în ficat, în splină, în simțul datoriei.
Cum gemetele înăbușite li se calcifiază,
îmbogățindu-le scheletele fumurii
cu noi creste, ridicături , plăcuțe.
Șerpi verzi, șerpi albaștri devoră
aripile-nlăcrimate ale arhanghelului.
Filarmonica și-a proptit brusc călcâiul
mustind de solfegieri inutile pe grumazul lui.
Și-un vânt fierbinte cauterizează
rănile ulceroase din tejghea... Vali
își împarte averea sărmanilor și-
mbracă transfigurat pelerina de pelerin. Apoi
sihăstrește temeinic. Vodca se holbează
buimacă la noi și urlă prelung,
înfigându-se în cărămizile putrede
La masa din fund un cetățean mic și palpitând
se-nverzește și crapă distonic,
într-o bolboroseală de spume. Ochii verzi
ai pierzaniei se deschid în pereți,
vomitând fotonii nedigerați.
Vreo trei curve explodează cu grație
în jerbe viu colorate iar hienele bântuie
printre tablouri sfârtecate,
trăgând de mațe și tendoane ațoase.

Ea îi zâmbește timid, închide ochii și dansează.
Pe umeri îi încolțesc străluciri și muzici și miresme.
(În mâna dreaptă ține un topor,
ar zice Octavian Gornic1 )
Iarbă fragedă-i devin pașii.
Între ea și durere
a răsărit din nou un răgaz auriu.
Ceața se strecoară agale
prin fisurile zidului, încă sângerânde.
Dintr-o dată nu se mai aud
decât clipele care se dizolvă una-ntr-alta, clipocind.
Apoi liniștea se coace, devine voluptoasă, simfonică și
împrăștie miros de ambră.

El bea în continuare, acompaniat de păianjeni...

Într-un târziu își îndeasă căciula-n cap, tușește, mijește ochii, plătește și pleacă împleticindu-se.

Spre mlaștină.
(Străbunul plai mârâie amenințător sub
tălpile-i crăpate. Jungla-nfioară bezna i ce s-a
strâns protector în jurul gleznelor,
lama pumnalului se scurge lent
în palmă strecurându-se
spre încheietura unde agale
pulsează nostalgia. Nisipul se zbate-ncolțit
în spatele pleoapelor,
locomotivele-s pustii și mișună de nebune
cu miile deasupra lui pe poduri
de sulf și metan, aroma
uraniului îmbrățișează pădurea,
mlaștina tutelară nu poate fi chiar așa de
departe)
Cei care au ajuns la marginea lui
spun cã se terminã brusc
într-o muche ascuțitã
și cã dincolo
nu mai e
nimic
!
* * *
câtă veselie camarade-n respirările tale icnite...cât
patos în fâlfâirea subtilă a mucegaiului
de pe colții tigrului ce te-nsoțește ...
câtă exuberanță cât carnaval sublimat
în cancerul ce-ți locuiește
adânc ființa cardinală
bucurându-ți simțurile... câtă dragoste-n
rănile ce ți se deschid obscen în aripile cărnoase...
câtă profunzime-n mlaștina prefigurată de
vocea ta umbroasă...

câtă disperare totuși
în sclipirea fiecăreia dintre miliardele de
celule uriașe ce-ți alcătuiesc
făptura-ți înspăimântătoare,
în freamătul molcom al
aurei tale, în suspinul
sabiei abandonate într-un
întunecos ungher... câtă teamă-
ncape-n spațiul subțire și
tăios dintre tălpi și
pământ

ți-ai frânt umbra și-ai împărțit-o
orbilor și ciungilor și posedaților iar acum
ți s-a străvezit scalpul și țeasta sticloasă .
pe degetele lor verzi pe pleoapele lor albastre
ai înflorit monstruoase orhidee atomice. în
degetele tale lichide alunecă pești enigmatici.
prin tunelele ce-ți străbat molatece trupul
bântuie sacrilegiile și
mireasma țipătului înăbușit
răzbate prin labirintul
moale și fierbinte
al plămânului. și
începe să fie din
ce în ce mai
târziu

mai demult
cu bătrânele pantere te-ai iubit
cântecul tău disperat
le-a ruginit aroganța și le-a
trezit oasele lâncede.
și pliurile cărnii lor puhave
au fost netezite de flacăra
din vocea ta. pe umerii
tăi își făceau atunci
vulturi albaștri cuiburi
și-n piept îți apăreau deodată
scorburi căptușite cu mușchi
și licheni. răcnetul primordial
ți-l dezrădăcinai sângerând
dintre corzile vocale.
după toate acestea
jungla a murmurat
ceva de neînțeles
și s-a ridicat
cu un zvâcnet
la ceruri
la mlaștina cerului

(ei n-au înțeles nimic din zbaterea pleoapelor zeului

din zbuciumul mlaștinii verzui ce-i nimba

dragostea rece pentru ei viermii.

în jurul gleznelor lui musteau

într-o colcãialã uleioasã.

doar glasurile subțiri

tãioase zgâriau

mângâierile

lui tan-

dre.)

de privirea lui atârna lehamitea-
mpodobită cu sânii cristalizați ai
fostelor iubite, cu ochii vrăjmașului
dați peste cap, cu ciolanele
seci ale străbunilor .
fiorul primordial
e îngropat sub templul în care
doar lumina palidă a jertfelor
mai sfâșie timid
întunericul .

inima-ți se-nfășura albastră pe vârful suliței
femeile Neamului se iubeau cu paingii în cinstea ta
învăluite-n cețuri istorice își îngenuncheau ochii-n
țărâna străbună își silabiseau sexul își jertfeau
virtuțile drapate-n verde și
cădeau mai apoi într-un somn
poleit cu argint . știind că
urmașii lor îți vor crucifica
umbra palidă și fierbinte
tu răsuceai nisipul din clepsidră spre
sine însuși pentru
o ultimă și tristă revoltă.

dar tu ești acela
tu ești cel care ne taci
discursurile revoluționare tu ești
cel ce ne-ai nins
de-atâtea ori furiile cu
miliarde de divinități micuțe pufoase
și tandre. ne-ai îmblânzit pumnalele
ne-ai înduioșat ghilotinele
ne-ai sedus ștreangurile cu
zâmbetul tău obosit.

ți-ai frânt măreția și
ne-ai împărtășit-o iar acum
aura ta ne nimbează și nouă
viciile mărunte meschine
disperările la care ne dedăm
cu voluptate în cele mai nepotrivite
momente ale scurtelor noastre vieți

iar uneori pe creștet
ne crește fiecăruia dintre
noi cei din umilul și străveziul
tău popor palma ta
răcoroasă și cuminte
în semn de pace
și câteodată
de moarte

câtă grație-n tremurul pleoapei
când plângeai pe umărul descojit
al ploii reci de noiembrie
în întoarcerea mâinii
spre ochii-prăbușiți în mlaștini
într-un ultim gest de neînțeles.
câtă dragoste câtă smerenie
îți pecetluia
chipul îndurerat
când dragonul închis
în lacrima ta zăbrelită
își desfășura spectaculos
aripile

realități succesive îți secționează
augustul trup în felii subțiri și
mai transparente decât
însăși inexistența
mai reci decât lipsa materiei.
se aștern apoi foșnind
precum frunzele uscate peste
frunțile lor asudate peste sânii preoteselor
peste săbiile războinicilor
vâjâind în ceață peste
intestinele fluturânde
ale vrăjmașilor pe
câmpul de bătaie peste flamura
zdrențuită purtând vârtejul
crucificat al lui sol invictus.
SU ASTI

îi privești azi cu aceeași
dragoste dură și tăioasă
în formă de halebardă în timp ce
ei îngână litanii în limbi sfârtecate
în genunchi cutremurați
în glezne înspăimântate.
în vesele hemoragii
în sfârtecări disecții străpungeri.
și lupul și șarpele și paingul
se dizolvă-ntr-o singură picătură fumurie
ce se prelinge pe ochiul tău stâng.
cel verde.
* * *
crima se trezește-n zornăit de lanțuri buimacă
el o privește-n tihnă relaxat așteptându-și sângele
blana ei mătăsoasă se zbârlește pe ochi îi cresc spini
lucitori și începe să devină dezirabilă. el tace mai
departe și îi privește duios chipul
sânii metalici șoldurile
coapsele-ntre ele sexul profund pătruns de
tainice-nțelesuri.

printre blocuri se strecoară neștiută

mlaștina
* * *
O moarte cumplită dar eroică îl aștepta...
O moarte totuși frumoasă, cu trăsături ariene și craniu dolicocefal, cu ochii verzi, cu trup alunecos de șarpe, cu panglici în păr. Îl aștepta cu absintul pe masă în crâșma cea molcomă de pe buza mlaștinii, apoi în antecamera biroului senatorial, tolănită-ntr-un fotoliu străveziu, îl aștepta mângâindu-și sexul metalic într-o gară pustie, înconjurată de haite de-ntunerici, îl aștepta în cazinouri dărăpănate, bântuite de fiare...
Insistența ei neglijată înflorea-n coroana cu miros ruginiu ce-l aștepta și ea la poalele obeliscului de marmură neagră din cimitirul cețos. Privirile ei tăcute se înfigeau verzi și vibrânde în poarta casei în care el nu mai locuia demult. Și din ochii i se prelingeau lacrimi tăioase pe obraz, decupând fluvii și delte roșii în carne. Uneori el trecea razant pe lângă moarte și, înfiorat, apuca să-i dezmierde-n fugă buzele reci, albastre, sânii ascuțiți, coapsele aburinde, degetele subțiri și palide cu care încropea duioase apocalipse...
O vreme n-au mai știut unul de celălalt. Împrejurul lui cineva țesea furibund o realitate din ce în ce mai compactă și mai strâmtă pe trupu-i, o realitate care îi zgâria umerii, iar privirea lui nu o mai putea străpunge. Își dădea seama din ce în ce mai clar că dincolo e ea, îi auzea scâncetele și nostalgia îl sfârteca fără milă.
Atunci când, în cele din urmă, ea reuși din nou să se apropie de el, era prea târziu...


* * *
încă propovăduiești frigul prelingându-te
pe propriul femur dezgolit și înverzit
îți mângâi cu degete absente
gerul ce te-nconjoară
într-un halou albastru
pentru ca apoi să te miri că
te mai ascult că încă nu
ți-am sfâșiat fața palidă și tristă. dar
înțelepciunea bruscă îmi
crestează zâmbete arogante pe chip.
n-ai de unde să știi că de mult
am abandonat sfâșierile
sfârtecările străpungerile că
sunt mai calm decât gautama
sakya muni. calm
cinic și
fierbinte

îți arăt fără jenă encefalul
erect decalotat obscen. dintre
lobi țâșnește spre fața ta
virginală gros șuvoi de
gânduri vâscoase și sumbre
încleindu-ți ochii și
buzele umede. îți strigi
trupul pângărit agale
de războaiele ce ți se scurg
printre sâni. mi-e milă dar
regretele mi s-au mucegăit
între vertebrele rigide și
crispate. iar în mine nu
mai încape decât seceta.
liniștea s-a uscat între timp
se surpă peste noi
ucigându-ne

deodată îi văd
de undeva de foarte sus
occipitalul decupat atent
pe masa de ciment
sub lumina zorilor de neon
ce spintecă scârțâind
aerul înghețat - înăuntru
pot vedea acum
encefalul pe care mișună
miriapozii furnicile gândacii
omizile în care
sapă râmele oarbe. în mijlocul
mirosului de formol,
pe jumătate îngropat în mlaștina cenușie
a creierului mort,
un fluture cu cap de lup
își zbate neputincios
aripile. i-am scobit ochii
injectați de furie i-am înfundat
orbitele cu gheață
și l-am botezat
A R M A G E D O N .

biserici prăbușite
peste ochii tăi plânși peste
buzele tale tremurânde
mirosind a lacrimă arsă. dinspre
partea umbrită a ființei mele
adie mireasmă de rug
și martir. în ochii îmi lucește
cuțitul ce mi s-a scurs
ieri din sânge
o nouă dimineață se ridică brusc
din ruinele gleznelor tale și
mi se-nfige-n pleoapă .

în fiecare noapte
mor de câteva ori
la rând

(uneori în preajma lor
se organizează o
veșnică, rotundă,
lecție de compunere
a descompunerii. voioși
ei alcătuiesc putrezirea sub
atenta supraveghere
a viermelui viitor desfacerea
dezmembrarea și dezagregarea
sub privirile înfometate
ale comisiei de hiene
încă nenăscute)

încă nu s-a
terminat
* * *
niciodată n-am fost atât de aproape
de trupul meu albastru și târziu
niciodată n-am mai văzut
ochii tăi curgând printre stânci sângerii
fluviu gelatinos rostogolind
pietrele în cale. sau
bântuind printre recifi. sau fluturând
pe catarge ruginite.
n-am știut că moartea
e verde și catifelată. măreața
victorie a adormit cu capul
pe umărul cald și tandru
al înfrângerii. micile
capitulări îmi surâd
astăzi. îmi mai aduc aminte
doar de forma
aerului din
preajma ta

degetele mi le-aș împleti în blana lupului cu
solzii șarpelui cu limba subțire
de foc din privirea ta. cu vorbele tale
filigranate-n aerul înghețat
al fiordurilor. cu strălucirea
rece și tăioasă a
sânilor tăi. sângele
mi l-aș exila mi l-aș
fereca-n
lanțuri.

nu îmi mai aduc aminte de chipul tău
nu mai știu dacă era albastru
dacă era verde dacă
era frumos cioplit dacă
mă-nchinam la el
dacă puteam
alerga de-a lungul mângâierilor tale
sau erai doar nălucă-njghebată din
schijele frustrărilor mele explodate

uneori îmi plăcea să mor fastuos năruindu-mi
beregata cu buldozere solemne . alteori îmi
ciopleam disperarea-n chip de crâșmă de cartier
cu nume obscen. în care
cu proletari fantomatici
împingeam alcoolul și bezna
pe-ngustele porți ale ființelor noastre.
pe rafturi printre sticlele de vodcă
întrezăream țipătul scânteietor
al șoimului. uneori îmi risipeam
luciditatea-ntr-un violent acces de
generozitate
azi dimineață
înțelepciunea m-a ajuns din urmă
și m-a izbit în moalele capului
fără milă

odată ți-am dăruit un buchet
de ucideri albastre legate
cu beznă să le porți la gleznă
azi crima s-a ofilit și miroase-a
tămâie azi revoluția
s-a catifelat și roșul s-a deplasat
spre verdele resemnării. în mine
mai încap doar spasmele
disperate ale ștreangului
lama securii a pleznit
în muguri plăpânzi și
tot ce-a fost atroce-ntre noi
s-a terminat. în inima mea
mai intr-acum doar
sângele

uneori te visez locuindu-mi duioasă și casnică
cochilia de pe pervaz alteori
în ochiul tău stâng văd
defilând întreaga și glorioasa
istorie a Neamului. voievozi oxidați
de vremurile aprige în care
au ros tunele precum carii.
mohorâți călugări medievali
flagelându-se frenetic.
cavaleri albaștri
ce-și târăsc alene cizmele
prin colbul retinei, cai înzăuați
ce se strecoară printre conuri și
bastonașe, înmlăștinite bătălii
deșarte, răscoale, sticloase
domnițe, cărturari,
pântecoși boieri,
pașoptiști,
târgoveți,
popor

mi-am crestat beregata cu frigul tăios
dintre sânii tăi iar azi pe gât
îmi lucește stingheră doar
o picătură de mercur. ceața
te-nvăluie lilieci
își fac sălașuri în trupul
scorburos al secundei ce
ne desparte ne
secționează. timpului care
a trecut între noi
i-au înmugurit
rădăcini oțelite și
spini însângerați

mângîierile tale mi-au ruginit pe umeri
iar căldura palmelor tale
s-a prelins pe trupu-mi și
s-a scorojit pe nisipurile pustiei
pletele-mi dalbe mi-au crescut
pînă sub pământ iar strigătele
mi s-au afundat în carnea moale
verzuie a clopotului.
pe ochi mi-au crescut
aripi și gheare
și licheni

infatigabila - ei,da!- odisee a reîncarnărilor mele se
prelingea pe-ai tăi nimfatici sâni,
se propaga-n unde pe omoplatu-ți -
aprigă mireasmă de
lut, iarbă și tundră -
se spărgea-n 17.349 de picuri strălucitori ce
se prăbușeau, mai apoi, năpraznic asupra
fantasmelor tale încochiliate
(cochiliinde? cochiliante? ...)

ieri s-a inaugurat chipul
tău întru stropșirea norilor cei
aducători de lehamite ieri am
întemeiat frenezia am întocmit melancolia
priponită-n funde și orhidee solemn
triumfal am tăcut în cor până
când liniștea cea ascuțită
s-a înfipt în altar
și toate s-au dizolvat
în ochiul șarpelui
întunecat

pe umeri îmi înmugurește catastrofa
festivă ornamentată meticulos cu oasele străbunilor
spânzurați și ciuguliți de vulturi
degetele comit rădăcini transparente fumurii ce
se-nfig pătimaș în miezul problemelor
cele făr’ de soluții
pe buze-mi se plimbă
aleargă lupi și paingi
iar ceilalți aruncă-n mine
cu catedrale
incendiare

corbul de miere-albastră al nostalgiei
și-a-nfipt ghearele moi între omoplații mei
și putrezirea se strecoară discret
printre planurile mele de viitor.
încep să mă simt rudă cu nisipul cu
întunericul cu liniștea
frate de cruce cu haosul
clonă nereușită a neființei
verbul mi se usucă-n vântul fierbinte
al istoriei din substantivul propriu
ce sunt a mai rămas doar
un cotor zbârcit de care
trag cu dinții șacalii
în care se desfrânează
viermii cei neadormiți. sângele
apune pentru ultima dată
în deșertul albastru din
miezul rece și țeapăn
al creierului meu

sfârșitul îmi este din ce în ce mai intim
* * *
nu te mai uita așa la mine ! mai bine povestește-mi
privirea pe care mi-o-nfigi între sprâncene.
desenează-mi tristețea în colțul ochiului
stâng , cioplește-n tâmpla
mea plecarea frigul
moartea
* * *
mileniile se condensau într-o singură picătură de argint
pentru a se scurge apoi pe chipul său neted o singură
lacrimă ce-ntemnița în pușcăria ei udă și tremurată hălci
de istorie păgână mituri trădări și revoluții.
timpul trecea ocolindu-l de la distanță
purtând mireasmă de praf și scaieți uscați
mototolind biserici și prihănind fecioare .
soarele devenise mai verde decât piatra
inelului ce-l purta la degetul mic mai
albastru decât venerația ce i-o purtau supușii
genunchii lui însă aveau un aer exaltat și fumegau .
regi împărați voievozi îl urmau
cu pași fanatizați prin colb
spre mlaștina promisă,

dar lui...

i se scurgeau degete prelungi din orbite
după pașii lor ai femeilor verzi și albastre
ce-și plimbau viciile-n lesă pe străzi întunecoase
doar ele-i mai răscoleau simțurile amorțite de frigul
nostalgiei doar nimfele heavy-metal
cu tricouri zdrențuite pe coastele fierbinți
aburinde doar ele-i puteau re-păgâniza
tălpile împreunându-le iar cu treptele
templelor re-născându-i runele vieții
în palme și pe pereții grotelor din creier doar
milioane de puștoaice de rit sauvage
înghesuite pervers în imense cupe de cristal
bine frapate îi mai puteau răcori cerul
gurii obosit de discursuri.
oasele-i luceau nobile și grave
străpungându-i carnea uscată
pielea subțire și friabilă dar mireasma crudă
a copilelor strivite sub ruinele bisericilor
îi umplea acum plămânii înveselindu-i
bronhiile calcifiate.
iar extazul îi apăsa lent implacabil
carotida.
* * *
În ochii lui se plămădeau degete subțirele și lungi , zece baghete-nguste de carne fierbinte poleite cu-argint împingeau încet, implacabil, cristalinul. Verdele irisului se desfăcea în așchii înguste, albastre, în fragmente aurii, în cercuri brune... Pe pleoape se umflau de efort vene nebănuite. Pulsul i se urcase din încheietura mâinii ajungând acum în insula neagră a pupilei, zvâcnind tot mai atroce în proximitatea epicentrului exploziei inevitabile. Degetele fragede sfârtecau apoi corneea subțire spre a se naște urlânde în noua lume a durerii. El îi pipăia acum cicatricile înmugurinde de pe omoplați descoperind sfâșietoarele umbre ale aripilor arhanghelești ce vor răsări-n curând din trupul jilav. De marginile zdrențuite ale pleoapelor ei atârnau hălci noroioase din subconștientul colectiv al neamului. Imaginea avalanșei ce avea să-i zdrobească un viitor avatar, gustul de lamă al otrăvii ce-avea să-i ardă-n altă viață ficatul, strigătul înghețat al ghilotinei sărutând pielea fină, palpitândă , a unui gât ce-i va răsări peste milenii din alt fragil torace, patima cu care jugulara
fragedă mușcă din brici, mireasma dulce și aspră a cânepii fumate-n tavernă îmbrățișându-i cu secole-n urmă amicii atlas și axis până la ireversibilă despărțire, înfiorarea epidermei străpunse-ncet de un leneș glonț de argint, flacăra palidă a rugului lingând coapse șolduri pântece sâni feciorelnici, vârful lăncii insinuându-i-se
între coastele vreunui pâgân străbun, ghearele ruginite ale ciumei smulgându-i carnea absurdă de pe sufletul ermit...

Toate-l izbiră simultan și ghearele premoniției îi înșfăcară beregata.

Privi apoi din nou spre ea. Din ce în ce mai intens, mai înfometat. Cicatricea monstruoasă de pe cornee îi sclipea tot mai tare sinistru umflată și-nvârtoșată de extaz. Pupila îi depășea acum conturul feței, marginea ei înferioară atârnându-i peste îmbinarea claviculelor. Cristalinul îi zvâcnea fierbinte focalizând imaginea ei iar fotonii absorbiți de vârtejul privirii fanatizate smulgeau în goana lor bucăți din carnea pe care o loveau cu violență. El o vedea acum toată, parcă zdrobindu-se de fundul ochiului, fărâmițându-i conurile și bastonașele retinei. Nervul optic înghițindu-i în spasme electrice trupul însângerat spre a-l trimite apoi pe conducta sinapselor către encefalul înfometat. Acum ea nu mai exista pentru nimeni în nici una din lumile posibile. De fapt, brusc, ea nu a existat niciodată. Urmele ei în nisipul istoriei s-au șters încă înainte de nașterea timpului.
Acum este doar o bântuire digitală a țestei lui , spectru prelingându-i-se pe dura mater, pendulând între răsărit și apus, ricoșând între occipital și frontal...

a lui pe vecie !

(...ciudat lucru, când a ridicat cu greu privirea spre marginea de sus a lumii pe care o locuia a întrezărit dunga subțire a khol-ului înmlăștinind rădăcinile genelor ei lungi. Universul începu să se contracte, până când deveni o fantă îngustă distilând lumina până la esența ei cea mai pură. După care procesul s-a inversat, lumina explodând într-o revărsare cenușie. Într-o clipită. Într-o clipire... Aroganța sa suverană începu să tremure spasmodic pemtru a se prăbuși apoi jalnic în sine însăși, alunecându-i uleios pe glezne, și, îngrozit, a început să se retragă. În cele din urmă pelerinajul său spre capătul lumii, spre sfârșitul luminii, îl aduse în preajma unei imense pete umede, cu picioarele-ngropate până la genunchi în conuri și bastonașe. O vijelie electrică îi smulgea carnea-n fâșii, îi lichefia oasele transformându-le-n mâl alb gălbui iar creștetul, sprânceana, alunița de pe tâmplă, esofagul, clavicula, părul de pe piept, duodenul, ficatul, coccisul, pântecele, meniscul, tendonul lui achille, degetele prelungi, locuiau acum într-un singur fir lung, de fapt un tunel foarte îngust cu pereți negri, lucioși, cu reflexe roșiatice. Târziu, trupul i se recompuse altfel, albăstrui și ușor idealizat, într-o încăpere imensă boltită, în mijlocul unei mlaștini de culoarea scrumului de țigară. La răsărit, două ferestre rotunde filtrau verde vibrația materiei. După câteva milenii învăță să citească semnele schimbătoare printre care bântuia năuc , fără tihnă, lovindu-se uneori de muchiile rotunde, ascuțite, ale hematiilor, alunecând de-a lungul spaimelor și spasmelor și așchiilor cețoase de amintiri, cioplite-n forme bizare, făcându-și loc cu greu printre voluptăți lipicioase și oarbe. Semnele-i mângâiau tot mai blând ochii virtuali, insinuându-se alunecos în însuși nucleul fierbinte al conștiinței sale. Brusc, odată cu o stranie și acută senzație de apocalipsă, l-a izbit Iluminarea.

Și deodată înțelese, în sfârșit...!
și gândi că era gândit )
* * *
O pojghiță subțire de mâl acoperise cartierul. Blocurile muncitorești, chioșcurile, crâșmele proletare, piața agro-alimentară, școala, locurile de joacă pentru cei mici luceau sinistru. Îl simțeau venind... Pașii lui umbriți alungau viermii din hoitul cetății. La dreapta lui-șarpele. La stânga-lupul. În urma lui sângele înflorea din junghere. Și războaie metalice zdrăngăneau vesel legate cu lanțuri de gleznele lui Wotan. Prin ungherele hrubelor deznădejdile se spărgeau clinchetind în miliarde de cioburi umede și moi. Cântecele dezmembrate ale femeii încă mai bântuiau holurile pustii ale spitalului când umbra fierbinte a zeului i-a ars brusc genele albastre.
Pe maidanul din spatele școlii duhurile fac dragoste împrejmuite de miros de cuțit. De aroma ascuțită a catastrofei. Statuile din parc și-au dezgropat rădăcinile și pipăie acum cu ele pleoapele zdrențuite ale lupului. Solzii prăfuiți ai șarpelui. Oxigenul se retrage sfios din calea nărilor lui și MIG-uri sovietice i se zdrobesc de cornee și zepellinuri sfârtecate-i atârnă de gene. Din omoplați îi încolțesc mici arhangheli roz-translucizi ce-și rotesc săbiile-n formă de aripi. Dușmanii Neamului își împlântă genunchii-n țărână, plângând, și penitența lor înflorește viscerele disecate ale eroilor de pe mesele de ciment.
Eu stau zgribulit la geam și-mi privesc chipul cum răsare printre norii verzi... Câteodată-mi amintesc faldurile ce înspumau pielea plângândă a femeii. Și presimt cum umbra lui se vitrifică împroșcându-și cu așchii tăioase poporul. Într-un târziu, zeul mă privește trist, zâmbește și moare.
Apoi o ia de la capăt.

* * *
aburii se prăbușesc pe caldarâmul smălțuit
cu verde. cu albastru. gânduri fugare năuce se lovesc unul de
altul sfios. clinchetind a jale. unii spun că trebuie să sosească. fiindcă le-a
promis. îl așteaptă. cu mlaștini în brațe-l
așteaptă. cu vuiete legate frumos cu panglici albastre. cu panglici verzi.
cu stindarde deșucheate. cu priviri dezlânate. cu tigri. cu
paingi. cu sloganuri migălite. cu bețe ascuțite. cu
pistoale sub
pernă. cu drapele în bernă. cu dragoste-
ncolțindă. cu
cioburi de-
oglindă.

în cuștile văzduhului nouri
desveștmântați de piei și
arome - venele
pulsându-și unul altuia, arterele-și zdrențuind -
în țipăt de șoim secționează derizoria catastrofă. trebuie să
vină nu se poate altfel ne-a promis doar dă-o
-ncolo de
treabă.

desfrâu ambalat timid în cartoane verzi
pânza mocnește lent abia aninată de
catargul moale lucios și albastru ca o
arteră. valurile se despică-n așchii țipate strident. e cald. cuvintele se-nghesuie
dau buzna dau șpagă să
intre în
panică. nu încap toate. marea e pătată cu trupuri sfârtecate

Fiara le mângâie buzele cu tentacule lungi subțiri transparente. țeasta ei
înspăimântătoare este deocamdată departe dincolo de orizont. râsul se
rostogolește bolovănos în apa amară. înebunim încet
sigur metodic și creierele-nghețate ne străbat colțuroase
oasele craniului. alge verzi (unele albastre) se nuntesc sub covorul de nepăsare
ce-acoperă marea. ei tac și rugina cuvintelor nerostite miroase a vodcă. el nu dă încă semne. îl
așteaptă. și furia mijește în amurgul ce le
înlănțuie privirile. veșnicia clănțăne din fălci
metalice.

pe punte marinarii aruncă înspre Wotan cu mese melaminate
cu taburete pliante de stat la
cozi cu flori de plastic cu poze cu bruce lee și
b.u.g. mafia. în
uralele maselor în scandările puhoaielor de oameni ai muncii
zeul se îndreaptă-ncet spre tribuna oficială. ura înflorește într-o
orgie verde-albăstruie.

în ochiul lui imens gelatinos verde ei îngrămădesc
furibund cu patos și elan tăcerile agonisite
de milenii. prăbușite convoaie de lacrimi pornesc amarul drum
al pribegiei. exilul și duhoarea lui subțire-dulceagă.
are senzația că ...nu! de fapt senzația lui atârnă mustind de remușcări
spânzurată de un smochin uscat. albastru. prăfos.
se geme solemn festiv. fluturi sticloși bântuie
megafoanele . acum .

copii surâd inocent din pumnale.din topoare-nflorite gingaș. aerul se-nfioară
șăgalnic frecându-se de umerii lui.
dă să zică ceva în porta-voce. brasarda de pe brațul drept i
se prelinge uleioasă și picură apoi de pe degete. vocea i se sparge în mii de
cioburi multicolore și lanțurile ce-i ferecă aripile
zdrăngăne sec lemnos. păru-i lung-verde-sidefiu îi flutură-n
bătaia lunii. i se arată
Calea. surâde deodată
bizar. verde. albastru.

pădurea se-aruncă disperată de pe
balcon. o urmărește cu privirea. ea cade monstruos
lichidă pleoscăind prelung. acum se poate
distinge deplasarea verdelui
spre albastru. națiunea chicotește încântată.
la poalele mării pasc jivine sperioase și
reci. fără rost. în vârf tronează neputința rânjind umedă
indiferentă
voluptoasă. latră la noi
gesticulează nițel și
pleacă. mai durează puțin nu mai e mult se apropie fiți gata

se uită la el. da se uită acum la
el. el simte clipa sosind transpirată ambetată-mbujorată sinistrată.
pipăind transfigurată în jur. clipa cea oarbă. clipa cea
verde clipa
cea albastră. ochii i se chircesc . i se face milă. plânsu-l
podidește.plânge în culori grave. reci. se umple
de ridicol.

pe umeri îi izbucnesc deodată copaci seculari
gata-nscorburați miliarde de vietăți noctambule sălășluiesc ca dintotdeauna-n despicătura bruscă
a pieptului său. barba i s-a-nverzit oxidată de ceața intempestivă și ecoul
strigătelor s-a întors cărunt și obosit cu tendoanele dezlânate de-atâta pribegie.
cobra din femurul drept i se fosilizează
-ndurerată. rădăcinile oarbe-i sparg călcâiul pietros. cuiburi de
lilieci îi freamătă orbitele. cu degete sterpe nisipoase
își mângâie alene
chipul măreț.

corabie contorsionată-n beznă-ntre malurile de carne verzuie
moale zdrențuită ce se-nchid spasmodic peste ocean. din ce în ce mai rar.
mai temeinic. mai definitiv. mădulare lucioase avântate confecționează extazul
final și-acoperă cu el obrazul lui
de ceară. ca un lințoliu. și devine nevăzut. nu-l
mai așteaptă nimeni. nici verde. nici
albastru.

luciri fanatice se-aprind în ochii
poporului. 32.597.000 de dinți colți măsele spini gheare coarne mandibule verzi (unele albastre)
clănțăne voios. mândră corabia meșter cârmaciul !
oboseala își încropește imperiul mucegăit între
clavicule și
omoplați. dihănii moi și albastre (unele
verzi) se retrag cu torțe festiv. acum. da ! apoteoză. apocalipsă. și
dulceața

ei.

(Se târa prăpăstuit spre mlaștina dragă inimii lui.
Desperarea-i cutreiera aorta-n locul sângelui pierdut
în bătălii deșarte, cerul luase chip de lup străveziu. Ceața
îi bântuia fără tihnă făptura încă măreață,
vietățile nopții îi înfiorau epiderma
Mangrove-și cuibăreau rădăcinile-n
lentoarea umerilor lui osoși.

Istoria îi săruta acum
spășită gleznele-nsângerate, colții ei
înspăimântători prelingîndu-i-se spre tălpi...

A ajuns, fumegând de extaz. Muchia tăioasă
a mlaștinii și mireasma ei dulce. Zeul
își explodează duios carotida într-un gest
căruia haite-ntregi de hermeneuți
îi vor căuta zadarnic apoi semnificația.
Mâl verde-albastru. Din ochiul aligatorului
țâșnesc violent zorile urlânde gonind
spre cartierele de oameni buimaci ai muncii. El surâde
enigmatic în timp ce nămolul îi mângâie ochii
larg deschiși...

Privește spre tunel. Este foarte
târziu. Ultimul tren țâșnește
străpungându-i corneea
cristalinul retina
conuri bastonașe
nervul optic
encefalul.

Ultimul dintre toate.
De la capăt)

Moartea e un lucru verde
E un lucru albastru
atât
_________________