— Bine, spuse bărbatul. Și atunci ?
— Nu, spuse fata, nu pot.
— Vrei să spui că nu mai ai poftă.
— Nu pot, zise fata. Asta-i tot ce vreau să spun.
— Vrei să spui că nu mai ai poftă.
— Bine, zise fata. Fie cum vrei tu.
— Nu-i de loc cum vreau eu. Ce-aș mai dori să fie cum vreau eu.
— Multă vreme a fost cum ai vrut tu.
Era devreme, și în afară de ei doi, așezați la o masă într-un colț, în cafenea nu se mai afla decît barmanul. Vara era pe sfîrșite și amîndoi erau bronzați, așa că păreau a nu avea ce căuta la Paris. Fata purta un tailleur de tweed, și obrazul ei avea o culoare brună-aurie, catifelată. Părul blond, tăiat scurt, îi scotea și mai bine în relief frumusețea frunții. Bărbatul o privea.
— O s-o omor, zise el.
— Te rog, zise fata.
Avea mîini foarte delicate, și bărbatul se uita la ele. Erau subțiri, bronzate și foarte frumoase.
— Da. Pe Dumnezeul meu c-o omor.
— Asta n-o să te facă mai fericit.
— Nu se putea să ți se-ntîmple altceva ? Nu puteai să intri într-o altă încurcătură ?
— După cît se pare, nu, zise fata. Și ce-ai de gînd să faci acuma ?
— Þi-am zis.
— Nu, vorbesc serios.
— Nu știu, zise bărbatul. Fata se uită la el și-i întinse mîna. Bietul meu Phil, spuse ea.
Phil se uită la mîinile ei, dar nu le atinse.
— Nu, mulțumesc, zise el.
— Nu te mîngîie cu nimic dacă-ți spun că-mi pare rău ?
— Nu.
— Sau să-ți explic despre ce e vorba ?
— Mai bine să n-aud așa ceva.
— Te iubesc foarte mult.
— Da, asta o și dovedește.
— Îmi pare rău, zise ea, că nu-nțelegi.
— Înțeleg. Asta-i nenorocirea, înțeleg.
— Știu că-nțelegi, zise ea. Și, firește, e și mai rău.
— Desigur, zise el privind-o. O să-nțeleg asta într-una. Zi și noapte. Mai ales noaptea o să-nțeleg. În privința asta să n-ai nici o grijă.
— Îmi pare rău.
— Dac-ar fi vorba de-un bărbat...
— Te rog, nici nu poate fi vorba de-un bărbat. Știi bine că nu e așa. N-ai încredere în mine ?
— Ai haz, zise el. Să am încredere în tine. Asta chiar are haz.
— Îmi pare rău. E tot ce-ți pot spune, zise ea. Dar cînd amîndoi știm despre ce e vorba, ce rost are să ne prefacem că nu știm ?
— N-are, firește.
— Dacă ai nevoie de mine, mă-ntorc la tine.
— Nu, n-am nevoie.
Cîteva clipe tăcură amîndoi.
— Nu-i așa că nu crezi că te mai iubesc ? întrebă fata.
— Să terminăm cu prostiile, zise bărbatul.
— Și chiar nu crezi că te iubesc ?
— Atunci, de ce nu mi-o dovedești ?
— Înainte nu erai așa. Niciodată nu mi-ai cerut să-ți dovedesc ceva. Asta nu se face.
— Tare mai ești ciudată.
— Tu însă nu. Ești un bărbat admirabil și mi se frînge inima că trebuie să plec și să te las...
— Firește că trebuie.
— Da, spuse ea. Trebuie, și tu știi bine că așa e.
Bărbatul tăcu, și fata se uită la el și-i întinse din nou mîna. Barmanul stătea la celălalt capăt al barului. Fața-i era albă, și vesta la fel. Îi cunoștea pe amîndoi și-și zicea că sunt o pereche de tineri tare drăguți. Văzuse multe perechi de tineri drăguți despărțindu-se și alte perechi formîndu-se, care nu mai erau tot atît de drăguțe. Dar nu la asta se gîndea, ci la curse, într-o jumătate de oră o să poată trimite pe cineva peste drum, să afle dacă a ieșit calul pe care pariase.
— N-ai vrea să fii bun cu mine și să mă lași totuși să plec ? întrebă fata.
— Dar tu ce crezi că am de gînd să fac ?
Doi oameni intrară în local și se duseră la bar.
— Ce doriți ? îi întrebă barmanul.
— Chiar nu mă poți ierta de loc ? Cînd știi despre ce e vorba ? întrebă fata.
— Nu.
— Nu crezi că tot ce a fost între noi ar trebui să ne facă să ne înțelegem mai bine ?
— „Viciul este un monstru cu o înfățișare atît de groaznică, zise tînărul, cu glasul amar, încît pentru a fi... nu știu ce, trebuie doar să-1 vezi. Și apoi... mai nu știu ce încă... și după aceea... îl cuprindem."
Nu-și mai amintea exact cuvintele.
— Nu mai țin minte cum era citatul.
— Să nu-i spunem viciu, spuse fata. Asta nu-i prea frumos din partea ta.
— Atunci, perversiune.
— Arăți foarte bine, James, îi spuse unul dintre clienți barmanului.
— Și dumneavoastră arătați foarte bine.
— Dragul meu James, zise celălalt client, te-ai îngrășat.
— E groaznic, spuse barmanul, ce mă-ngraș.
— James, nu uita să pui și coniac, zise primul client.
Cei doi clienți care stăteau la bar se uitară la cei doi tineri și apoi din nou la barman. Era mai bine să te uiți la barman.
— Aș prefera să nu folosești cuvinte de felul acesta, zise fata. Nu-i nevoie să folosești un asemenea cuvînt.
— Și cum ai vrea să-i spun ?
— Nu-i nevoie să-i spui în nici un fel. Nu-i nevoie să-i dai nici un nume.
— Dar ăsta-i numele cel mai potrivit.
— Nu, zise ea. Sîntem făcuți din tot felul de lucruri. Și tu știai asta. Și ai folosit această știință de-ajuns de bine.
— Nu-i nevoie s-o mai spui încă o dată.
— Ba da, pentru că asta îți dă și explicația de care ai nevoie.
— Bine, zise el. Bine.
— Vrei să spui rău. Știu. Da, nu-i bine. Dar am să mă-ntorc. Þi-am spus c-am să mă-ntorc. Am să mă-ntorc imediat după asta.
— Nu, n-ai să te-ntorci.
— Mă voi întoarce.
— Nu, n-ai să te-ntorci. Nu la mine.
— Ai să vezi.
— Da, spuse el. Asta-i nenorocirea. Că pînă la urmă o să te-ntorci.
— Fără-ndoială c-am să mă-ntorc.
— Atunci, pleacă.
— Chiar să plec ?
Părea supărat, dar glasul îi era fericit.
— Pleacă.
Glasul îi sună ciudat în urechi. O privea, îi privea linia buzelor, pomeții arcuiți, ochii și părul care-i pornea de pe marginea frunții, lobul urechii și gîtul.
— Nu, nu-i adevărat. O, ești tare dulce. Ești prea bun cu mine.
— Și cînd ai să te-ntorci, să-mi povestești totul. Glasul îi suna ciudat. Nu și-1 recunoștea.
Fata se uită repede la el. Avea un aer hotărît.
— Chiar vrei să plec ? întrebă ea cu glasul grav.
— Da, îi răspunse el cu aceeași gravitate. Imediat. Glasul îi era schimbat, și gura i se uscase. Acuma.
Fata se ridică și plecă cu pași repezi, fără să se mai uite înapoi. Bărbatul o privea. Nu mai arăta la fel ca înainte de a-i fi spus să plece. Se ridică de la masă, luă cele două suporturi și se duse cu ele la bar.
— Sînt un alt om, James, zise el barmanului. Uită-te la mine, și-ai să vezi că sînt cu totul altul.
— Da ? făcu James.
— Viciul, zise tînărul bronzat, e un lucru ciudat, James.
Se uită pe ușă afară. O văzu trecînd strada. Și uitîndu-se în geamul vitrinei văzu că într-adevăr arăta cu totul altfel ca înainte. Cei doi clienți care stăteau la bar se dădură mai încolo, pentru a-i face loc.
— Asta așa e, domnule, zise James.
Tînărul se văzu în oglinda din spatele barului.
— Þi-am zis eu, James, că sînt un alt om, spuse el.
Și uitîndu-se în oglindă văzu că într-adevăr așa și era.
— Arătați foarte bine, domnule, îi spuse James. Ați avut, desigur, o vară foarte plăcută.