Pictoru-i orb, muzicantul e surd,
Iar eu n-am să pot să reduc la absurd
Masa tăcerii cu tăcerea din ea,
Voalul mireasă cu voalul perdea.

E una în toate ce vrei să le spui,
Înțelesuri sunt multe, cuvinte hai-hui,
Nu crede că timpul, zăgazuri și-a pus,
Clepsidra de-o-ntorci cu josul în sus!

Ce anomalie, ce stare de frică
Iar dinții din gură și măselele-ți pică!
Și lung e și larg același palton,
Când talpa și mâna se plimbă-n baston!

În fiece toamnă, descoperi sublim,
Din anii cei largi, mai tai câte-un clin,
Viața-i un punct și tabloul e crud
Și cum să mai poți să-l reduci la absurd?