Adonai mă privea cu tristețe
întindea mâna slăbănogită scheletică
dintr-o pătură roasă în direcția razelor
într-o căutare
cerea să-l iert
suferea de cancer pulmonar anevoios
mai articula cuvintele și eram în stare
să îi dăruiesc trupul încercat de tânăr
să-l îmbrățișez cu toată dragostea
nu-mi păsa de nimic lângă el
aș vrea și acum camera aia inundată în lumina supranaturală
chipul lui slăbit
cerea jumătate de țigară
spuneam că-i face rău
ce mai contează
lumea asta nu mai e
ține-mă de braț la un pas pe holul spitalului
Adonai era tatăl meu