Înaintam cu greu prin zăpada mare
Căutându-mi sufletul pierdut
Prin a cimitirului cărare
Cu privirea-n pământ, abătut.

Mi l-am pierdut într-o zi de gheață
Când totul părea aproape terminat
Și mă pregăteam să ies din viață
Pentru-a urma un suflet ce-a plecat.

Era pustie ziua, iar salcâmii
Ce păreau străjeri ai cerului
Mă priveau de sus cum îmi târam șoșonii
Prin spuma albă al cimitirului.

Cerul plumburiu îmi ținea umbră
De razele-nghețate ale Soarelui,
Iar eu, cu privirea-mi sumbră
Am găsit și crucea sufletului.

Mi-am găsit copilu-ngenuncheat
Pe un mormânt ce părea de vată.
Stătea, zgribulit și înghețat
Străjuit de crucea aplecată.

M-am aplecat ușor ca să-l ridic,
Să-l iau cu mine, să-l încălzesc,
Dar el, în ochii-mi m-a privit
Și-mi spuse-n șoaptă: "Te părăsesc!"

Fantome păreau atunci că se ridică
Din mormintele acoperite cu zăpadă
Și-n corpu-mi trecu-n fior de frică
În timp ce priveam spre crucea-nghețată.

Pe ea scria cu litere de-o șchioapă,
Îgrijit, citeț pe-o tăbliță aurie,
Un nume cunoscut și drag de fată
Ce-mi răscoli inima-mi, deja în agonie.

Clopote de-aramă sunau în depărtare
Cu glasul melancolic, greu.
Eu priveam mormântul în tăcere
Și mă rugam în gând lui Dumnezeu.