Schijele vremii l-au lovit din mers
ca un fulger care a scrijelit copacul,
a mers mai departe călare prin destin
cu un orgoliu moștenit din neam
ce-i stopa plecările
pe drumuri fără izbândă.

Niciodată zilele și nopțile n-au fost la fel,
aveau riscul presupus al căutării,
aura solemnă făcea din el
un sfânt supus greșelii oamenilor
pe care le înțelegea fără să le suporte cu ușurință.

Cu timpul,
clipele agățate de marginea neliniștii
alunecau în gustul de cenușă al morții
cu glasul picăturile de ploaie
lovind umerii încovoiați.
Linii frânte tăiate pe fața spălăcită,
cicatrici lăsate de-a latul privirii
este tot ce voiam să nu se întâmple,
trecerea să fie a unui înțelept
și nu o lamentare banală
a sfârșitului firesc
întâmplat mai demult,
dacă norocul nu era acasă.