un fir de iasomie
o floarea-soarelui
o ramură de trestie
un pod de lumină
sunt
între cer și pământ

atâta solitudine în bucurii nestăvilite
încât
fierbințeala nopții
pare
o carnivoră plantă

ochiul
contemplă floarea
pune pe degete linia conturului
în albie se odihnește
apoi
pipăie albinele
care unesc contrariile
întregesc unitatea.

un timp al îngerilor neprihăniți întinde
până când
sămânța din floare
încolțește în inimă.

un vrej se despride din tainice gânduri
atinge
iasomia
floarea-soarelui
trestia

înflorește

întreg universul este străbătut de o rețea de frunze și flori
un adevărat pom de iarnă

singurătatea este înăbușită

sfera- rostogolită de mâna ce stoarce libertăți agresive
se sparge
într-un cerc imperfect
în care
femeia cu sâni în loc de ochi
strigă după ajutor

prin spații reci de trecere
nu-i nimeni
și totuși
lumea nu-i goală