Acum, el nu mai răpune noaptea cu trupul...
Acum, pentru noapte, el are
așteptarea cea Mare, într-o mierlă
bătrână ultimul cântec așteaptă
să întâlnească șoapta Domnului...


De-acum, focul său e prea vechi; își scrie
în cenușă lumina ca în pomelnice.
Călătoria cea mai lungă o face
între cana cu apă și afumata fereastră
dincolo de care mărul înflorit
un oaspete îi pare…


La sărbători se privește-n oglindă
și-i este dat să vadă un chip
stăpânit de altă lume,
cu foșnetul unghiilor mai umblă
prin lavanda straielor tinereții…


Doar vântul îi bate la ușă... cu scâncetul
măceșului cotropit de zăpezi
și căzătoarele stele...
Deschide și lucrurile sale încep să aibă
năravul deșertului, să alunge lumina din casă,
din lacrima în care sarea-i nestemată și astru
pâlpâind pe glezna din poveste…

Altcum, el stă cu mâinile de vorbă,
cu evlavia lor în care se desfată
un calendar întreg de liniște…