doi bătrâni strângând dulciuri
într-o pungă de pânză
dincolo de geamul hipermarketului
doi copii numărând pietrele sparte din pavaj
și lucrurile moarte încep să se deșire
în paralelisme anapoda
încât aproape orbesc
atunci când mă uit la lună
încurcând-o cu un felinar din drumul
lung ca o sârmă

peste o clipă
nu se mai transmite nimic
și încep să mă gândesc la alienarea
ce mă distruge
transformarea asta crudă
din om-în-pământ

încât nu, nu am nevoie
nici de războaie, nici de ruperi aparte
de glia-mumă
oricum ar fi ea, moartea
ce-mi urmărește partea cea
mai intensă a sufletului
ci este de ajuns trecerea vântului

în el mai arunc câte-o piatră
dorindu-i cumva noapte bună
ca și cum mi-aș săruta copilul pe frunte
(și văd reflectarea zâmbind destrămată)

dar fereastra taie imaginea
și strâng mâna desenată de căldura umană
hotărât să nu las nicio urmă
acestui nebun
(ce respiră)