Mi-a împietrit în ochi o lacrimă ce sta să curgă.
Dar n-a mai curs. Oare de ce?
Acum e-o stâncă.
Mi-a împietrit în inima un dor, un dor de ducă.
Dar nu s-a dus. De ce? Nu știu.
Acum e labirit de nepătruns.
Mi-a împietrit în minte-un gând despre iubire.
Dar n-am iubit. Oare?
Acum e doar acum.
Cu toata-această împietrire, eu mai respir și încă simt,
Cascadele ce s-au ascuns dupa privirea rece,
Si dorurile toate ce s-au unit în piept,
Iar mintea mea e-un avanpost deștept,
Un paravan de vânt, veșnic veșmânt,
De catifea. Așa zice ea.
Sunt rege, sunt regină, sunt totul și nimic,
La cât de mare azi mă simt, pe-atât de mic,
În fața ta eu mă prezint.
Căci pictor sunt când te privesc și mă rănește pensula,
Și te iubesc, zadarnic însă,
Iar mintea mea, un dansator excepțional,
Mă ține treaz în ritmuri de țambal.
La adăpost de ploi de lacrimi eu te țin,
Te protejez de-al minții mele amarnic venin,
Și-atât. Rămânea-vei pe veci acolo undeva,
Caci generozitatea mea-ți ofera-un loc mereu,
In sufletul meu.
Adieu!