lucrurile apropiate se tot îndepărtează, pe scări
printre umbre sunt eu cea încă vizibilă, mintea
devine un oraÈ™ iluminat prea devreme
podurile lui scârțâie sub greutatea sinucigașilor
sau a celor ce se despart de propria stradă
fără să le pese de drumul pe care au mers
sau de gura lung sărutată, mereu se întâmplă așa
părăsirile, melancolia lor brumată și suspendarea
între memorii

trec peste ape bărci fără oameni, privesc până când
mintea se golește de orice imagine, corpul nu mai simte
nimic sau poate nimicul e doar pragul acela
dincolo de care emoția se ascunde sub mătasea broaștei
se îngroapă undeva la piciorul podețelor șubrede
abia așteptând pasul ferm, apăsat

nu pot ieși de sub apăsarea asta, opresc bărcile
opresc trecătorii, opresc ultimii ani direct în stern
aș fi vrut să am forța să nu intru prea departe
în povestea asta cu catacombe și cavouri, nici să trec
prin fiecare ruptură ca prin spărturile dintre scânduri
și să alunec în ape întunecate, dar tentația
de a mă lăsa dusă până la sfârșit era mai puternică
decât toată liniștea

și astăzi e încă vizibilă urma, o inimă din care mai bine
aș fi făcut un sac larg, să păstrez în el hrana pentru pești
pentru mici vietăți de apă, avide, hrana asta
care nu e bună pentru niciun om, nici măcar pentru cel
de la capătul podului, cel care m-a purtat prin cuvinte goale