Tată,
locuim în aceeași casă, dar nu-ți văd ridurile acelea de bătrânețe de care vorbești,
poate îți cresc pe dinăuntru subțiindu-ți sufletul vremea făcându-l tot mai mic
precum un ghem de ață de firul căruia a tras amărăciunea atâtor ani,
pe dinafară pari încă la a doua tinerețe înșelând cu privirea femeile singure

mai am și acum vârstele ce mi le-ai lăsat în palmă cu nuiaua
pentru că eram leneș la matematică nu te-am urât atunci
doar mă întrebam cum cuvintele mele le-aș putea transforma în cifre
să pot scrie poezii care să se transforme în înmulțiri și împărțiri
iar adunarea și scăderea să fie două metafore pe-atunci eminesciene

tată, aș avea multe să-ți spun dar tu te cerți mereu cu mama iar eu
îmi simt atunci viscerele străbătute de flăcări și toată dulceața
se face smoală năvălindu-mi pe gură și atunci
depărtarea dintre noi devine tot mai mare deși
locuim în aceeași casă, tată