(coraline fusese condamnată la moarte pentru accedere. asta nu se mai întâmplase de la aristotel încoace. nu știam dacă să-i spun ceva sau să tac. totuși i-am spus. nu mai bine ne prefacem că suntem zei. ca să ce. ca să fim ignorate sau arătate cu degetul cum deseori este acuzată pantera roz de antropomorfie? a replicat sec dar cu aplomb. mai bine mor.)

liniște.

...

era într-o duminică cu mult soare
parcă o văd pe coraline cu flori în păr
mirosind a iarbă și a nufăr
din când în când îmi stropea la rădăcină viața
era felul ei de a-mi mulțumi că exist
timidă își ascundea sub un pomete o aluniță
de care mă îndrăgostisem
când trecusem prin lanul de iasomie
și la ea totul era viu
curgea prin văi despletită
și la ea râsul era din tălpi
se înălța din ele
vezi ce văd și eu
eu vedeam un suflet
nu ai cum să vezi un suflet - mă certa frumos
nu ai cum să-l vezi pe cel răstignit prostuțo
o iubeam
de ce să moară
îl tot întrebam atunci pe dumnezeu


lumea se schimba
la picioare mi se arăta peștera lui daniil
alunecam între uitare și vreau să fiu coraline
și ea
ea ca un miel dus la tăiere îmi țesea fir prin coastă
abia șoptind - am să te salvez ca pe tezeu din creta
ca o morgana era
genunchiul crăpat de prea mult mers pentru mine
nu sângera ci înflorea miros de ambră
o iubeam
de ce să moară
îl întrebam atunci pe dumnezeu