1

Dar poate că-i de vină doar aerul uscat,
Doar aerul de seamă ce-năbușe plămînii,
Ori leneșă amiază cînd lin s-a legănat
În apa clocotită pe lespedea fîntînii.

Cred însă că-i urîtul ce s-a depus în voi
Ca drojdia de vinuri cu cupele murdare,
Ori zilele pierdute ce-au revenit, convoi,
Să sune-n amintire a gol, tînguitoare.

În jurul minții stinse se clatină domol
Un stol de aripi bete, neputincioase parcă,
Înșurubate-n aer privirile și-n gol
Þintesc o nevăzută, aeriană Parcă.

Știți, n-o să mai ajute, atunci cînd o veți bea,
Ațîțătoarea noapte din ceașca de cafea.

2

Încă zîmbesc, curate, cu buzele lor pale,
Iubirile pierdute în clinchet de pocale,

Într-un sicriu de ceață așa au adormit,
Au amorțit în umbră firesc, fără blesteme,
Și apele uitării le duc necontenit
Și nu mai este nimeni la viață să le cheme.

În locul lor sosiră cu negri maci în dinți
Femei întunecate cu gura tutunie,
Cu ochi ca alaunul, și au dansat fierbinți,
Și răgușit cîntat-au o tristă melodie.

Lăsîndu-vă mai singuri le duce Rîul Verde
Imaginînd din aburi figura lui Satan,
Le duce și pe ele și după zări le pierde
ÃŽn raclele greoaie, cioplite grosolan.

3

V-ați furișat spre margini din cîmpul de bătaie
Cu poala pelerinei adusă pe obraz.
V-a închircit și brațul, și spada nu mai taie,
Și beți al nepăsării înșelător extaz.

Nimic nu mai agită nervurile acestei
Făpturi care-n grăsime v-a-nmuguri anost;
Zac gîngavele gînduri în plușurile țestei
Și-a căpătat albeață cristalul ce-a mai fost.

− Este oribil. Mila tresare doar o clipă
Și îmi trimite-n față palorile ei moi,
Cînd în adînc, slăbită și rar, aud cum țipă
Viața, ce se-neacă încet, încet în voi.
Nu mai aveți o țintă și mlaștina v-a supt –
Mărgele de mătănii cînd firele s-au rupt.

4

Cînd amintirea-n față ca pe-un covor aștern,
Văd c-am trecut odată și eu acest infern!
Împleticit în alge de lene și de vin,

Neînsoțit de nimeni pe neguroasa cale,
Am descifrat misterul otrăvilor din crin
Și lubricul descîntec din buze de pocale.

Nu mă mai minte nimeni aici. Și nici nu am
Rupturi de conștiință că v-am știut din vreme,
Pe cînd străbat cu poftă un levantin bairam,
Adun venin să-l picur în coadă de poeme.

Cunosc că nu-i de vină nici aerul uscat,
Nici aerul de scamă ce-năbușă plămînii,
Nici leneșa amiază cînd lin s-a legănat
În apa clocotită pe lespedea fîntînii.

1956