M-am așezat turcește lângă pieptul tău să mă-ncălzesc
Ca lângă o ladă de vechituri, mereu când îți deschei cămașa
Ceva mă orbește ca o rază de soare apărută printre crengi
Îmi făceam loc printre oameni ca atunci când eram mică
Și treceam prin lanul de porumb cu grijă să nu mă zgârii
Scoteam poveștile la aer, roase de molii pe la colțuri
Minciuni greu respirabile, vezi tu, îți spuneam
Era bine din când în când să te mai spovedești și tu
Mai aruncai din cerneala asta înțesată de praf
Ne mângâiam ca doi îngeri înzăpeziți pe foaia de hârtie
Și eram bucuroși, aruncam cu pernele în sus până la cer
Mi se părea că ating pământul, era doar un mod de-a fi fericiți
Ce formă are sufletul, ce formă are sufletul, tot întrebai
Și nu puteam deloc să fiu femeia potrivită