Mi-e ferecată reprezentarea copilăriei
ca un vis bătrân
mă străbat într-o fereastră și alta
prin care de abia de mai zăresc
aripi înodate de cer
Și nu mai știu de ce starea aceasta
mă clatină până la sânge
și-mi pierd funcțiile iubirii
și lumea mi se fragmentează
ca un declin

Sunt singură până la sfârșitul pământului
îmi spun
și asta e condiția mea de tristețe

Mă pierd într-un spectacol sarcastic
în care am jucat de toate
de la împins norii cu genunchii
până la acrobații subtile
cu dulce monitorizare paternă...

Dar, o Doamne, ce echilibru,
efervescentă cădere peste timp

Trec prin lume fantomatic
Ce lume? O demență!
O mare păcăleala!