să-ți vorbesc despre locul acesta
unde nu visăm decât alb și sărat, ca midiile,
în el desenez un ochi care vede pentru prima dată lumina,
desenez un soare oval
și un demon care e uimit de câte păcate
poate căra în spate un om

dormi în picioare, de-a lungul zidurilor, precum iedera,
tocmești scamatori care știu să vindece tot ceea ce mai e de șters,,
de smuls, de aruncat peste umăr,
de ținut între riduri,
e locul în care aerul se comprimă
și țipă precum un marfar scăpat de pe șine,
abia mai încape-ntre noi,
între solzii tăi de femeie care știe să se scufunde în gheizere,
în ceea ce reușește să te cuprindă atât de exact,
între tăcerile noastre atât de docile
și care, iată, au în-flo-rit

(femeia de aer, îți spui, o poți respira,
poate lua forma sufletului, poate încăpea într-o sticlă purtată de valuri pe un țărm oarecare,
e mesajul tău către cei de pe lumea cealaltă,
cândva, tot se va afla
că încă exiști,
că singurătatea ta e numai lipsa de aerul acelei femei,
te hrănești cu ea, uite, mesteci aer, pipăi aer, bei aer
și tot te miri de ce încă nu te poți ridica la cer)

eu doar te imit,
îți vorbesc cu genunchii, cu tălpile:
șșt!, locul acesta e cel care ne adună singurătățile
și le-mbracă-n armuri,
în sfârșit, vom duce și acest război, după care ne vom sutura venele,
precum sinucigașii care încă mai au îndoieli,
ne vom vindeca, la dracu, definitiv,
cât încă ne pasă
că și nouă ni s-ar putea întâmpla să murim