de cîteva zile încerc
o stare asemănătoare cu viața.
mă trezesc dimineața, mă spăl pe față, fumez o țigară
îmi pregătesc un ceai sau o cafea. mănînc ceva.
totul seamănă atît de mult
cu viața.

îmi deschid laptopul, văd ce s-a mai întîmplat.
ne pregătim sau nu de război.
se apropie sau nu sfîrșitul lumii. va fi ploaie sau secetă.
va fi inflație, va fi dureros. va fi încă o zi rece. totul incredibil de real
de o perfecțiune pe care doar viața.

seara mă văd cu unul, cu altul, beau o bere sau mai multe.
beau vodcă sau vin, mă plimb cu o fată pe străzi. iar străzile
sunt aceleași, cu aceleași gunoaie, cu aceiași oameni învăluiți în secrete
în problemele lor, cu fețele acelea care exprimă
viața.

dar știu că nu e.
și probabil nici fața mea nu.
doar ceva care înlocuiește, pare atît de bine realizat
că numai cu simțurile și experiența unui bijutier versat
îți dai seama că nu e.
viața, asta să fie ea, ceva atît de asemănător cu viața?

mă pun în pat și gîndurile plutesc alături de mine
ca într-un acvariu. eu și ele în minte
senzația că există un mic adevăr
care îmi scapă.
încet mă pierd printre ele. știu că aici e punctul de maxim
aici mă apropii periculos.

aici sunt spaimele, aici durerile, cu teamă
mă cufund în ele
mă pierd. sunt doar eu cu mine
și un fulger arde prin toată lucrarea mea.

știu. știu. atîtea lucruri pe care le-am pierdut
cît am trăit viața asta
atît de asemănătoare
cu viața
sau orice altceva.