copiii părinților abuzați încetează de timpuriu să se mai roage
dacă mila ar fi omniprezentă ne-am naște pururea din țărână

vine o zi în care tot ce iei cu tine sunt abuzurile
întunericul în care te prefăceai că dormi cu pătura până la ochi
îți tulbură mintea cu groaza fratelui de lângă tine smuls
strigătul lui din ce în ce mai stins
sentimentul vinovăției că i-ai mulțumit lui d-zeu
că nu te-a preferat niciodată

durerea pumnilor strânși
scrâșnetul dinților printre care jurai
că atunci când ziua aceasta va sosi
îl vei agăța în cârligul hambarului pentru a nu-i semăna
și-a mai avea curajul să ceri unei femei să-ți dăruiască urmași

iar ziua aceea vine
întotdeauna prea târziu
truda pentru a te hrăni îți rupe trupul mai rău decât bătaia
doar setea care te cutreieră te împiedică să adormi

barem de ar fi definitiv

…

îți scuturi picioarele apa de pe haine și intri
ochești o masă în colț îți place umbra ca de pământ
te așezi și aștepți ospătărița care vine cu precizia morții
cu șorțul ei alb peste un schelet nepăsător
cu țâțe imitând perfecțiunea florilor de plastic

își măsoară fiecare pas conștientă
că toamna o va ajunge din urmă oricum

doar ochii sunt vii prin fumul acesta care se apleacă
din tavan ca o salcie cu rădăcina putrezită

iar tu golești sticlă după sticlă
parc-ai păși de-a lungul unui râu
către o îmbărțișare ce te face să te simți în siguranță

…

într-o zi îi voi cere lui d mic liniuță zeu să mă lase să-mi scriu
singur amintirile
el pur și simplu să stea pe canapea privindu-mă cu scepticismul
medicului ce mi-a mai dat câteva zile de trăit
cum refuz să plătesc
mă ridic și umblu chiar dacă împleticit
întru salvarea fratelui meu

pe crucea fără epitaf ați putea scrie:
deși ar fi fost imposibil să trăiască mai mult
a fost tăiat cu poezia sub limbă