uite cum îmi anulează orice instinct de supraviețuire
amintirea ta
a lăsat urme pe cimentul proaspăt
din fața casei

sub pleope atâta neliniște
(re)simt micile noastre trădări
mai tare decât frica de oameni
în puzzle-ul ăsta urban
nimeni nu-mi spune cum să găsesc
femeia care să plângă
de la început până la sfârșit cu mine

pereții camerei aveau culoarea palidă a cadavrelor
când am înțeles că dragostea durează doi ani
noi vorbeam despre inimile pe care n-o să le frângem niciodată
despre nopțile cu frigul în oase ne lăsam pe spate
în mâini tremurătoare
/ne cufundam până a doua zi dimineață
și număram firele de păr căzute pe cersafurile calde

când am dat să plec ne-am zâmbit
apoi nu ne-am mai văzut niciodată