În dimineața aceea se lumina într-un fel ciudat ca o femeie care se apleacă peste mormântul iubitului
și mâna ei peste pământul reavăn trece ca o coadă de cometă
Carnea se punea din nou pe oasele zilei și începea să strălucească tiptil ca un copil ieșit din mamă
Nu înțelegeam unde sunt, se lumina din tine, un fum gros de rășini tămâia camera, mă înecam
Iar în ceață ca o femeie fără pânze, undeva departe puteam ghici câteva alei pe care alergam când eram mică și încă de atunci
Duceau direct în viața ta fără nicio ezitare ca niște linii în palmă, în dimineața aceea amânarea era mai mult o sinucidere
Un pod mut pe care trebuia să trec cu bocancii ca soldatul înșelat până vibrațiile spintecau apa
Dragostea mea lăsa o urmă cleioasă, albă, transparentă, se putea confunda oricând cu aripa lui Dumnezeu
Dragostea mea era umbra ta, se înfipsese în tine vârf otrăvit care putea doborî turme de elefanți
În dimineața aceea puteam fi oricine, când am deschis ochii tu îmi scriai numele cu degetul prin aer
și multă vreme mi-ai spus că m-am născut din coasta ta
De atunci în fiecare zi ceva în mine se sparge, se sparge
Vocea, propria ființă, lanțurile, toate se crapă, febril, anost, fără nicio putere