Zicea : -Dați-mi dalta, barosul,
să-mi taie catușele, fierul,
flămândul din mine, setosul,
să-ncalece noaptea și cerul.

Strigam : -Dărâmați-mi pereții
și spargeți-mi poarta și vreme,
să pipăi, să văd miezul ceții,
s-aud pașii Umbrei Supreme ! . . .

Și lanțul pleznește pe glezne
și tunet e zidu-n cădere.
Se sfâșie pietre și bezne
în crâncena lor despuiere.

Și toate sunt crude și goale.
Și taina de foc își descheie
mătasea ei grea din paftale,
precum un trup alb de femeie.

Că doare cumplit pipăitul,
îmi sângeră văzul sub geana
și-auzul și-nvârte cuțitul
în cugetul meu ca-ntr-o rană.

Lumina e bici, vijelie
de flăcări, pădure de ace,
și gândul, ce șoim vrea să fie,
se-ntoarce biet pui în găoace.

Și ochii treziți să pătrundă
tărâmuri ce n-au mărginire,
ca fripți se grăbesc să se-ascundă,
fugind înapoi în orbire.

Mă-neacă, mă arde oceanul
minunii, ca plumbu-n cuptoare
și zic : -Dați-mi iarăși ciocanul
să-mi bat lanțuri noi la picioare.

Și strig : Am privirile arse,
răpuse cad jos ca ereții . . .
zidiți-mi aripile-ntoarse
și-mi puneți la loc toți pereții.