păcătuiam închipuit
să așezăm într-o antiteză a nemuririi
cumințenia tăcerii de carne,
când ne retrăgeam sufletele
unul din celălalt,
unul de altul goi rămânând

sângele abia de ne era șoptit deși
simțeam în trupuri
insomnii ale dorinței,
nu îndrăzneam,
s-or mânia stelele
și fecioria ta va păta
covorul alb de înțelepciune
din noapte

vin zorii,
îmbracă-te într-o metaforă
să te ascund în hârtie de
ochii de cântec ai soarelui,
ți-or topi altfel până la aur
plumbul lacrimei de zidire

în alchimii nechemate zborul e doar
un gest de suferință al pasului