desprinderea aripi din umăr cu mișcări încete
ca un balet mecanic cu statuete
o umbră bolnăvicioasă de aer mă prinde din urmă
șleampăt mecanicul lumii pășește în lună
e abia miezul nopții când lupii alburii încep să mă urle
uluit ca un mânz rătăcit în iarbă copilul abia născut
își molfăie sfârcul de țâță printre sughițuri fericit
cu gura plină rotundă

cât e ziua de lungă mă privesc pe fereastră
cum se umple strada cu mine apoi lumea întreagă
și mi se face ciudă și urlu cumplit
și mă sparg în cioburi lovindu-mă de zid
nu-i așa, nimic nu este cum pare doar fantasme de fum
și noi în închisoare moțăind sprijiniți de un vis
cerşetori de lumină pierduți în labirint
lacrimile ne cad în căușul palmei ca într-o fântână
poemul rescris

de ce când am să mor
gândul îmi va fi mai degrabă la un vers
și nu la o femeie nici la nemurire nici la îngeri
iar frica de moarte se va scrie de la sine într-un poem
păsări negre cu ciocuri de sticlă îmi vor fi cuvintele
și ele tot timpul or să zboare neobosite din suflet în suflet
aproape pe tăcute

sufletul o clepsidră unde timpul se scurge încet
de sus mă pândesc vrăbii și vulturi în cirezi
îngenunchiată în prag cu brațele frânte mama
și-mi bântuie întruna liniștea mea