Legi ca pe-un urs în lanțuri infinitul,
pui moartea să se gudure-n atom
și crești spre cer ca un năprasnic dom,
în taine împlântându-ți tot cuțitul.

Cu un vis de fier, de nikel și de crom,
cu suflet ca bazaltul și granitul,
când sângeri cu traversa și cu nitul,
când ia măcelul chipul tău de om.

Ci dă-i, de poți, și crinului sfielnic
uscat în moarte-aroma din trecut,
sau printre viermi, în lutul ei vremelnic,

dă-i iar iubitei fragedul sărut
și-n ochii stinși azurul feciorelnic,
ori zâmbetul de dincolo de lut.