Simfonică

Efluviu rafinat al vieții,
Mister ce curgi plin de idei,
Mi-ai dat în zorii dimineții
Sclipiri din mândri-ți corifei.

Din Bach, ce-a temperat clavirul,
O "Arie pe coarda sol":
Răsună de tristeți pe firul
Viorii și-năuntru-i gol.

Iar "Muzica apelor" pare
Venită dinspre alte zări,
Cu bogății din lumea mare,
Iar Handel e de peste mări.

"Sonata lunii" a fost leacul,
Eram copilă-n casa mea,
Cu-o pianină-mi făceam veacul.
Când "Fur Elise" se-auzea

Pe unde lungi la radio-ul
De lângă clasa de liceu,
Iar eu priveam pe geam în parcul
De vis-a-vis de locul meu

Și reciteam biografia
Lui Beethoven, eroul meu,
De zece ori fotografia
I-o sărutam, ca unui zmeu.

Și te iubeam-n-acele clipe,
Suavă muzică din cer,
Când îngeru-i cu aspre-aripe
Făcea din viața-mi giuvaer!

Și Amadeus, micul geniu,
Mă-nveselea de-l ascultam,
Însă părea puțin cam straniu
Că-i dus, deși îl căutam:

Lovea pe clape note multe,
Atât de vii ele săltau!
Când melodiile s-asculte
Și păsările tresăltau!

Chopin cel cu tuberculoză
Mă învârtea în valsul lui
Ca un parfum de tuberoză,
Smerit-elev-a nu știu cui.

Și Gershwin, fiu din Lumea Nouă,
Cu-a sale-albastre rapsodii
Ne aprindea revolta nouă
Și doar eram numai copii!

Și dintre toți numai Enescu
Mă uluia cu cântul său
Și iar gândeam la Eminescu:
Tristețea larg căsca un hău!