Curgând din Miază-Noapte, zbârcită, largă, arsă,
cu veacul şi tăcerea în goluri verzi se varsă.
O simţi cum vine parcă din moarte şi uitare,
ducând sfâşietoarea vecie în spinare.
Rar, câte-un dâmb clipeşte din geană sub un nor,
sau şchioapătă, departe, un pom într-un picior.
Clocite, smârcuri negre spre zarişte se lasă,
fierbandu-şi mormolocii sub lintiţa vâscoasă.
E-n tot o deznădejde, o dezolantă silă
Cad din văzduh, bolnave, mari păsări de argilă,
şi liniştea se cască, setoasă, ca o fiară,
lingând pe margini cerul şi apa lui amară
În zori de zi, ca plumbul topit sfârâie golul
tăriilor şi urcă, necruţător, pârjolul.
Pământul surd se coace şi crapă sub văpaie,
şi arşiţa-l scobeşte cu gheară-n măruntaie.
Amiază nemiloasă, din graniţa ei spartă,
veninul care arde prin ierburi şi-l deşartă.
Şi aerul trosneşte şi zările leşină
Ci, deodată, stepa oftează în lumină.
Cu nările zvâcninde, adulmecând, tresare
şi, lung miroase ploaia gonind din depărtare.
Din adâncimi mongole, din hău fără începuturi,
cresc norii cu hangere de fulgere ÅŸi cnuturi.
Vin hoarde de cenuşă şi clocotesc cazane,
bat vânturile stepa cu vinete ciocane.
Vecia urlă. Norii îşi leapădă tăciunii,
şi mormăie şi joacă ursoaicele furtunii.
Cu jordii, ploaia bate câmpia-n pielea goală.
Mânjind văzduhul, vântul îi cârd-n cârca smoală.
Ies smârcurile-afară din gropniţe şi pleacă
să rupă clăi răzleţe în goana lor buimacă.
Zbârlit, îşi umflă guşa şi duşmănos, nămolul,
sub tunetele care se dau de-a rostogolul.
Imensă, stepa geme, se clatină şi fierbe
Târziu, aduce noaptea pe umerii ei jerbe
de stele ÅŸi le-aprinde opalele mirate,
sus, peste amintirea furtunii destrămate.
O limpezime rece îngheaţă juvaere
şi subţiază poduri de vis şi de părere.
Iconostasul nopţii se-nalţă cu sfială,
şi toată stepa-ncepe o rugă vegetală.
Un imn ciudat mijeşte din şanţuri, din băltoace
Şi numai dintr-un capăt de lume fără pace,
flămând, ca o lupoaică la pândă, tunul latră,
scuipându-şi, peste basme, plămânii lui de piatră.

Saltz, August, 1941