Alături de temniță, pe-o rană, pe-o coastă,
cimitirul nostru tace, adastă,
așteaptă sicrie sărace
cu număr de smoală scris pe capace

Cimitir fără iarbă, doar humă
ocolit ca o molimă neagră de ciumă,
cimitir fără poveste
unde nu'ngenunchează neveste,
unde mame nu plâng,
unde nu s'aud lacrimi de țânc.

Crucile strâmbe și șchioape
vrură să fugă, să scape,
dar numai o clipă rebele
- parcă somate de sentinele -
au stat s'au supus,
au ridicat mâinile în sus

Uite, gardianul le pune in fiare
pentru încercare de evadare!

Cât este ziua de lungă,
vântul le numără'n dungă:
cinci, zece, treizeci, toate la fel.
Toți deținuții prezenți la apel,
toți aliniați pe tăpșan
ca la inspecția domnului Prim-Gardian.

Cât este seară și umbră,
cimitirul tainelor umblă.
Cât este noaptea de'naltă,
cimitirul tainelor tresaltă.
Când luna iese pe coame,
crucilor parcă le e foame,
și în gropi de nămol, osândiții,
flămânzii, lihniții, trudiții,
cu brațele'ntinse spre lună
cer pâine caldă și bună

Când stelele cad fumegânde,
crucile's haite flămânde
si gropile șoptesc între ele în șoapte :
-Hei, mâine sau poimâine noapte,
poate-or sosi să scrâșnească'n noroi
si cinci sute treizeci si doi*)
sau opt sute șapte*)