O grisină și-un ronțăitor
lăsau semne albe pe covor.
Omul s-a oprit din ronțăit;
ceasul -hop și el! - din ticăit.
A intrat o vrabie pe geam,
c-a văzut, de când era pe ram,
că-năuntru-i rost de ciugulit,
pe covorul roșu s-a oprit;
ciugulea și tot privea în sus
la ronțăitorul cel ursuz.
Ceasul a pornit, făr-a fi-ntors,
clipocea din limbi ca vinul stors
dintr-un strugure de neam zeiesc,
pripășit pe plaiul muntenesc.
Și ronțăitorul ce făcea,
punga de grisine desfăcea,
risipea firimituri pe jos,
vrabiei să-i fie de folos.
Ceasul ce făcea? Tot mustăcea,
orele-i curgeau ca o peltea,
și-n fluidul lor stătea ascuns
tot misterul clipei nepătruns.
Mesteca încet secunde vii,
nu-i păsa de orele târzii,
nici de vrabia plecată-n zbor,
nici de semne albe pe covor.
S-a pornit și el pe ronțăit,
iar ronțăitorul, uluit,
l-a întors atunci pân’ la refuz,
tactul să-i rămână în auz.
Vrabia, întoarsă-apoi pe ram,
ciripea voioasă lângă geam.